Negocierile recente dintre Statele Unite și Iran, desfășurate în Oman – o locație impusă de Teheran și acceptată, în cele din urmă, de Washington – reprezintă mai mult decât o simplă notă de subsol diplomatică. Este un simptom al unei realități complicate pentru hegemonul american. Faptul că discuțiile au avut loc pe terenul ales de adversar sugerează că “Invincibila Armada” nu mai navighează în ape atât de liniștite pe cât ar dori să proiecteze. Așa cum era previzibil, prima rundă nu a produs revelații, dar a expus o latură absurdă, aproape suprarealistă, a strategiei americane de negociere.
Deconstruirea narațiunii oficiale
Pentru a înțelege profunzimea acestui blocaj, este necesar să deconstruim narațiunea oficială și să privim dincolo de perdeaua de fum mediatică.
La nivel declarativ, axa Washington-Tel Aviv justifică presiunea asupra Teheranului prin spectrul iminent al “bombei atomice iraniene“. Este o narativă eficientă pentru consumul public, dar care ignoră deliberat realități juridice și religioase fundamentale.
Fatwa lui Khamenei și cadrul religios
În primul rând, publicul larg este rareori informat despre existența unei fatwa emise de Liderul Suprem, Ali Khamenei – un decret religios cu putere de lege supremă – care clasifică producția și utilizarea armelor nucleare drept haram (interzise). Într-o teocrație, acest aspect nu este neglijabil.
Dreptul nuclear și Tratatul de Neproliferare
În al doilea rând, Iranul este semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară (NPT). Articolul IV al acestui tratat este clar: toate statele membre au “dreptul inalienabil” de a dezvolta energie nucleară în scopuri pașnice. Necesitățile Iranului sunt reale și justificate: de la producția de izotopi medicali pentru tratarea cancerului, la diversificarea surselor de energie pentru a reduce dependența internă de hidrocarburi. Așadar, îmbogățirea uraniului nu este, per se, o dovadă a intențiilor belicoase, ci o necesitate tehnologică pentru un stat cu aspirații de modernizare.
Trauma strategică Eurodif
Scepticismul occidentalilor (“De ce nu cumpără combustibilul gata făcut?”) se lovește de memoria instituțională a Teheranului, marcată de trădarea “Eurodif”. În 1974, Iranul a oferit Franței un împrumut colosal de un miliard de dolari pentru a deveni acționar într-o uzină de îmbogățire a uraniului, având garanția livrării a 10% din producție. Istoria a consemnat însă o fraudă geopolitică: după Revoluția Islamică, Franța a înghețat activele, a refuzat livrarea combustibilului și a returnat împrumutul abia după decenii de litigii, fără a-și onora vreodată obligația tehnologică.
Această lecție a învățat Teheranul un singur lucru: independența tehnologică nu este un moft, ci o chestiune de securitate națională. Promisiunile occidentale nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise.
Cerințele imposibile ale Washingtonului
Revenind la discuțiile din Oman, poziția americană trădează o aroganță ruptă de realitate. Washingtonul nu a cerut doar garanții nucleare, ci o dezarmare balistică efectivă. Practic, i se cere Iranului să renunțe la scutul său de rachete – singura sa garanție de securitate într-o regiune ostilă – pentru a deveni o țintă facilă. Este o propunere pe care nicio națiune suverană nu o poate accepta.
Confuzia strategică de la Washington
Contextul este agravat de incoerența politică de la Washington. Audierile din Senat, precum cele ale lui Marco Rubio, au dezvăluit o clasă politică americană confuză, care mobilizează resurse militare imense fără a avea o strategie clară de “endgame”. Rubio, confruntat cu complexitatea schimbării unui regim consolidat, a părut depășit, ilustrând o lipsă acută de viziune. Această mediocritate decizională, vizibilă de la gafele președintelui Biden până la impulsivitatea administrației Trump, transformă politica externă a SUA dintr-o strategie de șah într-un joc de noroc periculos.
Realitatea militară din Golf și ruptura aliaților
Lobby-ul intens, care l-a convins pe Trump să adopte o poziție de forță, s-a lovit de realitatea militară din teren. Odată ajunse în Golf, forțele americane au realizat vulnerabilitatea propriilor portavioane în fața arsenalului iranian. Mai mult, aliații tradiționali – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Iordania – au început să se distanțeze discret. Refuzul Riadului de a permite utilizarea spațiului aerian pentru atacuri împotriva Iranului este un semnal istoric: nimeni nu vrea să fie victima colaterală a unui război declanșat de ambițiile electorale ale Washingtonului sau de problemele penale ale premierului Netanyahu.
Dilema politică a lui Donald Trump
Donald Trump se află acum în fața clasicei sale dileme: tactica de a supralicita amenințarea pentru a obține o negociere favorabilă a eșuat. Iranul nu a clipit. Dacă Teheranul refuză să joace după partitura americană, Trump riscă un dezastru politic intern, mai ales în perspectiva alegerilor, unde democrații așteaptă orice pas greșit. Un conflict deschis ar fi catastrofal, iar scufundarea unei nave americane ar spulbera mitul invincibilității SUA, o imagine pe care niciun președinte nu și-o poate permite.
Iluzia „eliberării” și realitatea iraniană
În final, miza nu este “democratizarea” Iranului. Populația iraniană, privind la dezastrele din Irak, Siria sau Libia, înțelege că “eliberarea” occidentală vine la pachet cu haosul. Așa-zisa opoziție externă este irelevantă și lipsită de credibilitate.
Un moment de cotitură geopolitică
Suntem martorii unui moment de cotitură. Dacă rațiunea nu va prevala în Oman și dincolo de el, ne aflăm la marginea unei prăpastii care poate înghiți nu doar Orientul Mijlociu, ci și stabilitatea globală. Speranța rămâne în faptul că, până la urmă, calculul rece al supraviețuirii va tempera fanfaronada politică.
Leave a Reply