Există o singurătate specifică poporului român, una care nu vine din lipsa oamenilor, ci din incapacitatea lor de a se aduna laolaltă. Dacă privești harta istorică și afectivă a acestei națiuni, vei vedea un arhipelag de insule umane, fiecare fortificată în propriul egoism, fiecare păzindu-și cu strășnicie mica parcelă de interes, în timp ce digurile comune se surpă sub presiunea apelor.
Tragedia noastră nu este că suntem puțini, ci că suntem singuri împreună. Unitatea, acel concept pe care îl invocăm doar în discursuri festiviste de 1 Decembrie, a devenit o limbă moartă pentru românul contemporan.
Adevăratul liant al societății noastre, din nefericire, nu a fost solidaritatea, ci invidia. Am transformat „capra vecinului” dintr-o anecdotă folclorică într-o doctrină națională. Lipsa noastră de reacție în fața istoriei provine exact din această sursă: nu ne putem uni pentru un bine comun, pentru că asta ar însemna să acceptăm că și cel de lângă noi ar putea profita de acel bine. Preferăm să ne scufundăm toți, decât să ne salvăm împreună, dacă salvarea implică recunoașterea meritului celuilalt.
Respectul, acea monedă de schimb esențială într-o societate sănătoasă, a fost devalorizat până la dispariție. Nu ne respectăm profesorii, nu ne respectăm medicii, nu ne respectăm bătrânii și, cel mai grav, nu ne respectăm pe noi înșine. Iar un popor care nu se respectă este un popor care nu poate fi respectat.
Istoria ne-a surprins adesea dormind sau certându-ne la gard. Oricând s-a întâmplat ceva crucial, ceva care să definească destinul acestei țări, românii au reacționat fie prea târziu, fie deloc. Avem o letargie istorică, o lentoare a indignării.
Străinii, pe care adesea îi blamăm cu o furie neputincioasă, nu fac altceva decât să ocupe spațiile goale pe care noi le lăsăm. Nu este vina „celui de afară” că vine și face legea în casa ta, atâta timp cât tu ai lăsat ușa deschisă și te cerți cu frații tăi în curtea din spate. Exploatarea resurselor, dictatul politic extern, umilințele diplomatice – toate acestea nu sunt dovezi ale forței altora, ci ale slăbiciunii noastre. Un popor unit este o forță de temut; un popor dezbinat este doar o piață de desfacere și o sursă de mână de lucru ieftină.
Dar dincolo de politică și economie, cea mai mare crimă a generației noastre este trădarea viitorului. Trebuie să avem curajul să ne privim în oglindă și să admitem: am primit o țară la cheie.
Părinții și bunicii noștri, cu toate păcatele lor, au construit. Au lăsat în urmă baraje, sisteme energetice, școli, spitale și, mai presus de toate, un sentiment de apartenență, oricât de confuz ar fi fost el. Noi, generația de tranziție, am preluat acest patrimoniu și l-am tratat nu ca pe o moștenire de transmis mai departe, ci ca pe o pradă de împărțit.
Ce lăsăm în urmă? Nu lăsăm doar datorii financiare imense, ci un deșert moral. Lăsăm tinerilor o țară din care prima lor dorință este să fugă. Le lăsăm păduri tăiate, ape poluate și instituții golite de sens. Dar, cel mai grav, le lăsăm exemplul neputinței. Le predăm lecția cinismului: „Fiecare pentru el”, „Nu se poate face nimic”, „Asta e România”.
Aceasta este adevărata noastră falimentare. Nu faptul că am fost săraci, ci faptul că am fost lași. Că am permis ca patriotismul să devină un cuvânt rușinos, confiscat de demagogi, în loc să fie o formă discretă și tenace de iubire pentru locul care te-a format.
Astăzi, România pare o casă boierească veche, în care moștenitorii, în loc să repare acoperișul, vând cărămizile din fundație pentru a-și cumpăra iluzii de moment.
Ceea ce contează la finalul vieții unui popor nu este cât zgomot a făcut, ci ce a construit. Iar noi riscăm să rămânem în istorie ca generația care a stins lumina, care a avut totul la dispoziție – libertate, resurse, deschidere – și a ales să se autodistrugă prin invidie și pasivitate.
Dacă mai există o șansă de salvare, ea nu va veni de la niciun „Mesia” politic și de la nicio alianță externă. Ea poate veni doar dintr-o trezire dureroasă, din redescoperirea acelei unități simple, umane: capacitatea de a vedea în celălalt nu un rival, ci un frate de suferință și de speranță. Până atunci, suntem doar chiriași grăbiți în propria noastră istorie.
Leave a Reply