Miza din Donbas: Resursele și moștenirea URSS (I)

Istoria acestei regiuni nu începe în 2014 și nici în februarie 2022, ci face parte dintr-o miza din Donbas mult mai veche, care pornește din epoca sovietică (1922–1991), traversează prăbușirea URSS și ajunge la deciziile Federației Ruse din ultimul deceniu. Pentru a înțelege miza reală a conflictului de astăzi trebuie privită o linie lungă a timpului. Nu este o poveste simplă despre bine și rău, nici despre o profeție tehnologică perfectă, ci despre o cultură strategică în care resursele, infrastructura și geografia au contat mai mult decât ideologia declarată.

Logica industrială a URSS și miza din Donbas

URSS (perioada 1922–1991) nu a construit Donbasul pentru bateriile electrice ale secolului XXI, ci pentru o logică industrială clasică: cărbune, oțel, metalurgie și autonomie militară. În anii Războiului Rece (1947–1991), regiunea a devenit o fortăreață economică a imperiului sovietic, alimentând fabrici, locomotive și arsenale. Geologii sovietici au cartografiat masiv subsolul, lăsând în urmă o arhivă impresionantă de date despre minerale rare și metale strategice. Această cunoaștere nu era însă o anticipare a „aurului alb” modern, ci expresia unei obsesii istorice pentru autosuficiență industrială.

De la independența din 1991 la miza din Donbas a lui Putin

După anul 1991, când Ucraina a devenit stat independent, Donbasul a rămas un gigant industrial obosit, prins între economia de piață și nostalgia sovietică. Rusia post-sovietică, aflată într-o tranziție turbulentă, nu a mai putut controla direct regiunea, dar a păstrat un interes constant pentru estul Ucrainei. Odată cu ascensiunea lui Vladimir Putin, la începutul anilor 2000, Kremlinul a început să regândească geopolitica resurselor. Energia, metalele și infrastructura au devenit instrumente de influență externă, iar controlul asupra zonelor industriale din vecinătate a reintrat pe radarul strategic.

Momentul 2014 și evoluția spre miza din Donbas tehnologică

Momentul 2014 a schimbat radical direcția. Anexarea Crimeei și conflictul din Donbas nu pot fi reduse la o singură motivație. Ele au combinat securitatea militară, dorința de a bloca extinderea occidentală și calculul economic. Crimeea oferea control naval asupra Mării Negre; Donbasul reprezenta continuitatea industrială și un nod logistic esențial. Abia mai târziu, odată cu accelerarea tranziției energetice globale (după 2020), resursele minerale ale Ucrainei au început să fie privite prin prisma tehnologiilor verzi și a lanțurilor de aprovizionare critice.

Astăzi, narațiunea despre litiu și „aurul alb” domină titlurile. Este tentant să vedem conflictul ca pe o cursă pentru baterii și mașini electrice, însă realitatea este mai complexă. Mineralele critice au devenit relevante pe măsură ce piața globală s-a schimbat, nu neapărat pentru că ar fi fost ținta principală a deciziilor din 2014. Rusia a acționat într-o logică strategică tradițională — controlul teritoriului, al infrastructurii și al resurselor — iar valoarea unor zăcăminte a crescut ulterior, odată cu evoluția tehnologică.

Pentru Ucraina, pierderea Donbasului ar însemna mai degrabă o diminuare a potențialului industrial decât un colaps economic total. Țara rămâne un actor agricol major, cu sector IT activ și cu alte resurse minerale în afara zonelor ocupate. Totuși, simbolismul regiunii este uriaș: Donbasul reprezenta o monedă de schimb strategică în negocierile cu Occidentul și o promisiune de renaștere industrială.

În acest context, percepția publică oscilează între două extreme. Unii descriu Rusia ca pe o putere incapabilă să înțeleagă viitorul tehnologic, alții o prezintă ca pe un strateg genial care ar fi anticipat totul cu decenii înainte. Adevărul, ca de obicei, se află între aceste narative. Kremlinul nu a inventat viitorul bateriilor electrice, dar a acționat consecvent într-o cultură geopolitică în care resursele și geografia sunt piloni ai puterii.

„Ceea ce vedem astăzi nu este doar un conflict pentru teritoriu, ci o confruntare pentru controlul infrastructurii energetice și al lanțurilor industriale ale secolului XXI.”

Donbasul devine astfel simbolul unei transformări mai largi: războaiele moderne nu se mai duc doar pentru pământ, ci pentru ceea ce se află sub el și pentru capacitatea de a influența economia globală. Iar dacă această linie a frontului se stabilizează, discuția despre resurse, alianțe industriale și viitorul economic al Europei devine inevitabilă.

Privind înapoi, URSS (1922–1991) a construit o fundație industrială solidă, Rusia post-2014 a încercat să recâștige pârghii strategice, iar Ucraina a devenit câmpul de luptă al acestor viziuni contradictorii. Istoria nu oferă explicații simple, dar arată clar că fiecare decizie din trecut continuă să modeleze prezentul. Iar în Donbas, trecutul industrial și viitorul tehnologic se întâlnesc într-un mod care va influența Europa pentru decenii.

Continuare în: „Donbas (II): China, UE și noua hartă economică”