Știu că mărturisirea pe care urmează să o fac va atrage priviri circumspecte și, probabil, critici aspre din ambele tabere. Dar adevărul trebuie rostit tăios, fără anestezie: nu mă consider un suveranist.
Înainte să fiu judecat în grabă, precizez un detaliu esențial: am pus întotdeauna ștampila pe candidații și mișcările care propuneau cea mai națională viziune cu putință. Cu toate acestea, refuz să îmi însușesc eticheta de „suveranist” în sensul în care este ea mestecată astăzi în spațiul public. Și nu o fac dintr-un spirit de frondă sterilă, ci dintr-o rigoare analitică. Sunt extrem de circumspect la orice concept prefabricat care ne este servit pe tavă.
Termenul acesta a explodat pe piața ideilor de la noi abia anul trecut. A devenit o modă. Însă, dacă avem curajul să disecăm fenomenul, vom înțelege nu doar de ce eu nu mă aliniez acestei lozinci, ci de ce, în realitatea profundă, nimeni nu este cu adevărat suveranist.
Genealogia unei capcane: de la „patriotismul economic” la iluzia libertății
Pentru a decripta această șaradă, trebuie să facem un pas înapoi, către primul mandat al lui Donald Trump. Atunci, în plină efervescență a mișcării MAGA, nimeni nu defila cu stindardul suveranismului. Exista însă o altă sintagmă-vedetă, șlefuită în laboratoarele lui Steve Bannon: „patriotismul economic”.
Întrebarea care se impune este vitală: de ce i-au atașat adjectivul „economic”? De ce nu i-au spus, simplu, patriotism? Răspunsul ne expune mecanismul puterii. Un concept total, pur, este periculos pentru stăpânire. El trebuie amputat, denaturat și redus la o formă utilitară pentru a servi unor interese majore. Acest „patriotism economic” nu era altceva decât o lesă nouă, o formă de globalism mascat în care iubirea de țară primea voie să se manifeste strict în perimetrul cifrelor și al comerțului. Un instrument rafinat de control.
Prin această grilă trebuie să citim astăzi și „suveranismul”. Nu are nicio legătură organică cu patriotismul autentic. Este doar o rebrenduire a vechiului concept, o adaptare de marketing. Imaginați-vă un animal priponit de un țăruș. Noul suveranism nu face altceva decât să îi lungească funia. Animalul va putea paște pe o arie mai extinsă, va avea iluzia spațiului, dar țărușul rămâne bătut adânc în pământ. Nu este libertate, este doar o captivitate ceva mai confortabilă.
Sufletul românesc nu încape în ambalaje americane
Aplicat pe realitățile noastre, suveranismul de import este o noțiune nu doar incompletă, ci structural incompatibilă. Aici nu vorbim despre o națiune construită artificial, dintr-un colaj de rase și populații aduse laolaltă de un vis economic. Noi avem o arhitectură unitară.
Dincolo de vicisitudini, noi avem o evoluție coerentă, o curgere neîntreruptă a neamului din negura timpului. Noi avem ascunsă în noi o voce a străbunilor, o forță a familiei tradiționale și a comunității. Aici există un fior spiritual care ne traversează uniform, un mod comun de a simți, de a trăi și de a ne raporta la Dumnezeu și la pământ. Această puritate a substanței noastre existențiale pur și simplu nu poate fi înghesuită în tiparele strâmte ale unei ideologii comerciale inventate peste ocean.
A prelua aceste concepte de plastic, ambalate agresiv pe tarabele marketingului politic american și prezentate drept revelații salvatoare, este o dovadă de simplism mental. Iar acest simplism aplicat aici nu face decât să ne mutileze. Globalismul ne-a spălat pe creier, iar acest fals suveranism ne propune același lucru: transformarea cetățeanului într-o ovină docilă, cu singura diferență că acum este dresată să behăie în altă direcție.
Dictatura jumătăților de măsură și colapsul Occidentului
Această analiză ne oferă cheia pentru a înțelege de ce nu funcționează nimic în România. În ciuda promisiunilor mesianice aduse de fiecare curent politic poposit pe la noi, țara se scufundă constant. Motivul nu stă doar în faptul că frâiele sunt ținute de mediocritățile din PNL, PSD sau USR.
Tragedia noastră vine din alinierea oarbă la o politică falsă. Tot ce vedem pe scena publică reprezintă doar încăierări între jumătăți de adevăr. Chiar dacă mâine aș vota un suveranist pentru a scăpa de impostorii care ne guvernează, nu voi gira niciodată orbește politica sa. De ce? Pentru că și el va opera tot cu fracțiuni de adevăr. O națiune nu se salvează cu jumătăți de măsură. Nu poți înlocui o umbrelă externă cu o alta și să crezi că ești liber. E ca și cum ai decide să dai afară administratorul propriei case doar pentru a-i preda cheile vecinului de vizavi. Adevărul trebuie să fie total, crud, necosmetizat.
Sărăcim și ne degradăm pentru că ne agățăm de lozinci și iluzii croite special să promită raiul și să livreze infernul. Ne uităm spre un Occident care și-a datorat supremația istorică unui reflex parazitar: instinctul de a căpușa resursele și energia altora. Astăzi, acest sistem a ajuns la saturație pentru că organismele-gazdă au început să se deparaziteze. Fenomenul BRICS, dincolo de propaganda din jurul său, este o mișcare masivă de decolonizare.
Aici Occidentul pierde ritmul. Iar „suveranismul” fluturat astăzi de administrația Trump nu este o barcă de salvare, ci o strategie haotică menită să accelereze prăbușirea unei Europe îmbătrânite, pentru ca un imperiu nord-american obosit să o poată canibaliza mai ușor.
Marea Răspântie
Singura cale reală nu poartă o etichetă doctrinară. Ea se rezumă la două cuvinte: trezire și deparazitare. Acestea sunt singurele acțiuni care vor separa națiunile vii de cele moarte.
Am ajuns la marea bifurcație a istoriei noastre: România ori se va trezi la realitatea ei profundă, ori va dispărea. Cei care dețin astăzi butoanele puterii au ales, prin însăși incompetența lor crasă, să ne ucidă ca națiune. Din prostie pură, ei ne împing spre abis. Ceea ce nu înțeleg, în miopia lor arogantă, este că, oricâte avantaje mărunte ar avea acum, în momentul prăbușirii finale se vor afla în aceeași găleată cu noi. Și vor pieri, tragic și iremediabil, cu aceiași ignoranță.
Leave a Reply