Nota de plată a dezechilibrelor fiscale din ultimii ani devine vizibilă în indicatorii economici și în buzunarul populației. „România a intrat în recesiune, de ce nu comentați asta?” Această întrebare, primită recent de la un cititor, poartă în ea toată frustrarea legitimă a unei societăți care se trezește brusc în fața notei de plată. Primul impuls al analistului este să se apere, să scoată din arhivă avertismentele lansate încă de acum doi ani. Să amintească faptul că, în timp ce la televizor se vindeau iluzii de stabilitate, noi estimam o contracție a economiei românești de până la 7% pentru acest orizont de timp.
Aș putea, desigur, să dedic aceste rânduri disecării acelui picaj industrial dezastruos de 1,9% din ultimul trimestru. Aș putea demonstra tehnic cum ne aflăm, de fapt, în al patrulea an de criză nedeclarată, mascată abil de o inflație care acționează ca un impozit invizibil și pervers asupra clasei de mijloc.
Dar astăzi nu vom vorbi despre cifre. Pentru că, atunci când fundația unui edificiu este putredă, a măsura unghiul sub care cad cărămizile este un exercițiu steril. Cifrele recesiunii nu sunt o cauză, ele sunt doar simptomul final. Sunt rezultatul matematic al unei incompetențe sistemice care a ajuns să cotropească fiecare celulă de putere a statului român.
Arhitectura unui eșec național
Să privim tabloul de la vârful piramidei spre bază. Avem o arhitectură a puterii dominată de personaje complet decuplate de la realitatea cetății, prizoniere ale unei cronice lipse de viziune. Sfidarea a atins cote atât de înalte încât selecția elitelor statului a ajuns să semene cu o afacere de familie, în care funcțiile cheie sunt împărțite pe criterii de cumetrie, transformând localități obscure în adevărate pepiniere de cadre pentru înaltele instituții. Într-o democrație funcțională, un asemenea mod de operare ar fi dus la demisii fulgerătoare. La noi, se merge înainte cu un tupeu instituționalizat, asezonat cu discursuri goale, mimate după marile cancelarii europene, dar golite de orice sens local.
Cum arată, așadar, guvernarea care trebuia să ne ferească de furtuna economică? Executivul actual a fost construit pe iluzia mitului „omului providențial” adus din administrația locală. Doar că, odată ajuns la cârma unei țări aflate în plină furtună, noul lider s-a dovedit a fi doar un administrator provincial, copleșit de anvergura funcției.
Mai grav decât lipsa sa de viziune este modul în care a înțeles să-și formeze echipa de consilieri. Într-un gest de un populism halucinant, selecția sfătuitorilor economici s-a făcut cu telecomanda. Așa a ajuns politica fiscală a României să fie influențată de iluștri umoriști de prime-time, eterni profeți ai apocalipsei televizate, și de vânzători de rețete financiare simpliste, ale căror analize au consistența unor teze de licență mediocre. Ei sunt cei care au șoptit guvernului că „lucrurile se vor reașeza”. Și, într-adevăr, s-au reașezat. Dar pe fundul prăpastiei.
Iar dacă privim componența cabinetului de miniștri, găsim o veritabilă constelație a vidului decizional. O garnitură în fața căreia întrebarea nu este dacă vom eșua, ci cât de grav va fi impactul.
Oglinda incomodă a societății
Și totuși, indignarea noastră nu este complet onestă dacă ne oprim aici. Întrebarea fundamentală, cea care ne macină cu adevărat, este: Cum a fost posibil?
Răspunsul este cumplit de incomod: acești oameni nu au cucerit instituțiile cu forța. Ei sunt acolo pentru că noi, ca societate, le-am permis. Impostura de la putere este oglinda fidelă a relaxării noastre civice. Am ajuns într-o recesiune profundă – nu doar economică, ci și morală – pentru că am acceptat treptat ca mediocritatea să devină normă.
Am tolerat incompetența la ghișeu, în școală, în cartier, până când ea a devenit politică de stat. Am abdicat de la exigență și am acceptat să votăm, ciclu după ciclu, „răul cel mai mic”. Prin renunțări succesive, am desființat filtrele meritocrației, transformând statul într-o pradă ușoară pentru o masă imensă de oportuniști. Când externalizezi decizia democratică unor tonomate politice, falimentul este doar o chestiune de timp.
Ce este de făcut?
Nu există scurtături și nu există salvatori providențiali. „Echipele de șoc” care promit resuscitarea peste noapte sunt doar alte produse ale aceluiași sistem viciat.
Singura cale de a merge mai departe începe cu refuzul categoric al compromisului. Reconstrucția nu se va face prin artificii contabile, ci prin refacerea filtrelor de selecție de la firul ierbii. Trebuie să ne reamintim că statul nu funcționează de la sine; el ia forma pe care i-o dăm prin implicarea sau prin absența noastră.
Să mergem mai departe înseamnă formarea unei mase critice de cetățeni care nu mai pot fi cumpărați cu pomeni electorale și care sancționează implacabil incompetența, indiferent de culoarea ei politică. Va fi o muncă de anduranță, o reparație capitală a unei fundații naționale pe care trebuie să o reclădim cărămidă cu cărămidă. Abia în ziua în care vom refuza statutul de masă de manevră, România va putea transforma recesiunea dintr-o fatalitate istorică, într-o simplă lecție a trecutului.
Leave a Reply