Facturile la gaze și energie: Adevărul despre Romgaz

Dacă te-ai uitat recent la factura ta de gaze sau de curent și te-ai întrebat „de ce plătesc atât de mult?”, nu ești singurul. Iar când presiunea publică a crescut, guvernanții noștri au scos din pălărie o idee care, la prima vedere, sună salvator: vor să oblige Romgaz – compania statului care extrage gaze – să devină distribuitor direct către populație. Logica e simplă la nivel declarativ: statul îți dă gazul lui ieftin, tăind intermediarii, iar factura ta scade. Aceeași schemă s-a încercat recent și cu energia electrică, prin Hidroelectrica.

Sună excelent, nu-i așa? Totuși, dacă dăm la o parte cortina acestor promisiuni, realitatea este mult mai complicată. Ca să înțelegem de ce acest plan are șanse minime să ne ușureze portofelele, trebuie să traducem puțin din limbajul tehnic și să ne uităm la ce se întâmplă de fapt în culise.

Sindromul „Fermierului de Succes”: Lecția Hidroelectrica

Să luăm exemplul Hidroelectrica. Când statul a transformat-o în furnizor direct, a fost ca și cum un fermier local care vinde roșii excelente și ieftine și-a deschis o tarabă în piață. Oamenii au dat năvală. Într-un timp record, peste un milion de români s-au mutat la Hidroelectrica.

Dar ce te faci când ai un milion de clienți la tarabă, dar anul e secetos și nu mai ai destule roșii în grădină? Ești obligat să te duci la un supermarket scump, să cumperi roșii la preț dublu, doar ca să ai ce să le dai clienților tăi. Exact asta a pățit Hidroelectrica. Pentru că a fost o secetă prelungită, râurile nu au produs destul curent. Astfel, dintr-un exportator mândru, compania statului s-a trezit nevoită să cumpere cantități uriașe de energie scumpă de pe piața liberă (din import sau de la alții) pentru a acoperi consumul clienților ei. Orice companie care cumpără scump și este forțată să vândă ieftin își epuizează rezervele. În cele din urmă, prețurile tot au crescut.

Dacă Romgaz intră pe aceeași ușă, va păți fix același lucru într-o iarnă geroasă. Dacă producția proprie nu va face față nevoilor tuturor românilor mutați la ei, Romgaz va trebui să cumpere gaz scump din străinătate.

„Vama” de pe țeavă și gazul din Marea Neagră

Dar stați, veți spune, nu avem gazul nostru din Marea Neagră? Ba da. Dar povestea gazului e ca o călătorie pe o autostradă cu multe taxe.

În proiectul Neptun Deep din Marea Neagră, Romgaz este partener cu austriecii de la OMV Petrom (după ce statul a fost nevoit să cumpere partea americanilor de la Exxon, care o primiseră inițial pe nimic). Așadar, din start, gazul scos se împarte. Mai apoi, pentru ca acel gaz să ajungă din adâncul mării până la marginea orașului tău, el călătorește prin conductele magistrale deținute de Transgaz. Această călătorie costă. Astfel, până să ajungă gazul la Romgaz pentru a ți-l vinde ție, a adunat pe drum o mulțime de „vămi” și costuri. Acel gaz nu va mai fi deloc „ieftin ca braga”.

Marea Păcăleală a „Pieței Libere”

Aici ajungem însă la rădăcina adevărată a problemei facturilor noastre – o poveste care a început în anii ’90.

După Revoluție, consultanții străini ne-au învățat un cuvânt magic: Concurență. Ni s-a spus că vechiul sistem comunist este un monopol periculos și că trebuie spart în zeci de bucățele pentru a crea piață liberă. Teoria spunea că, dacă mai multe firme se bat pentru clienți, prețurile vor scădea. Așa că am luat marele sistem energetic național și l-am tăiat felii.

Dar energia nu e ca piața de telefoane mobile sau de pantofi. Gândiți-vă logic: oricât de multă „concurență” ar fi, pe strada ta trece o singură țeavă de gaze și un singur cablu de curent. Nu o să vină niciodată cinci firme diferite să sape cinci șanțuri ca să-ți tragă ție cinci țevi la poartă pentru a concura între ele.

Ce s-a întâmplat de fapt? Am distrus un monopol al statului doar pentru a crea niște monopoluri regionale private.

Ești în sudul României la gaze? Depinzi de rețeaua Engie (Distrigaz).
Ești în Moldova sau Transilvania? Depinzi de rețeaua Delgaz Grid.
Ești în București, Banat sau Dobrogea la curent? Ești pe rețeaua PPC.

Nu există concurență pentru infrastructură. Sunt stăpâni absoluți pe regiunile lor. Tu, ca cetățean, poți să-ți cumperi teoretic gazul sau curentul de la orice furnizor dorești (de la Romgaz, de la Hidroelectrica etc.). Dar, indiferent de la cine cumperi, curentul și gazul trebuie să ajungă la tine prin cablul sau țeava stăpânului regional.

Pentru acest simplu „tranzit”, proprietarul rețelei încasează o taxă fixă. La gaze, această taxă de tranzit înseamnă o sumă consistentă din factura ta. La curent, aproape o treime din ce plătești se duce doar pe „transportul” pe cablu. Distribuitorilor le convine de minune situația: ei nu trebuie să producă nimic, doar încasează „taxa de autostradă” de la toată lumea.

Mai mult, o mare parte din aceste rețele noi nici măcar nu au fost construite cu banii lor! În multe sate și comune, primăriile au băgat bani publici pentru a introduce rețelele de gaze, iar apoi, prin lege, au fost obligate să le doneze (să le predea în administrare) acestor companii private. Practic, s-au trezit stăpâni pe investițiile noastre, taxându-ne tot pe noi.

Care este soluția reală?

Să fii stăpân pe un monopol de infrastructură și să nu faci profit uriaș ar fi o dovadă de incompetență. Companiile străine au făcut exact ce li s-a permis să facă: au maximizat profitul. Problema nu e la ei, e la cei care au acceptat acest sistem.

Dacă cineva ar dori cu adevărat să taie facturile românilor la jumătate, soluțiile nu stau în carpeli pe genunchi, ci în curaj politic:

Reunificarea. În loc să forțăm companiile de stat să concureze într-o piață trucată, ar trebui să recreăm jucători naționali puternici. Să unim producătorii statului cu cei care transportă marfa (Transgaz, Transelectrica). O structură uriașă și coerentă este mult mai eficientă decât zece firme mici și dezbinate.
Modelul utilității fără profit. Pentru companiile care dețin exclusivitatea distribuției regionale (cablurile și țevile locale), ar trebui urmat exemplul altor țări vecine, precum Ungaria. Atâta timp cât deții un monopol de zi cu zi, n-ar trebui să ai voie să scoți profituri uriașe din țară. Ele ar trebui transformate, prin reglementare, în entități non-profit (sau cu marjă fixă minimă), obligate ca orice ban obținut în plus să-l reinvestească exclusiv în modernizarea țevilor și în scăderea prețului pentru cetățean. În plus, contractele de privatizare ar trebui luate la puricat pentru a vedea dacă investițiile promise în anii 2000 s-au materializat cu adevărat.

Soluții există. Rețeta pentru înjumătățirea facturilor stă pe masă, însă ea necesită să deranjezi interese colosale. Până când vom avea lideri dispuși să facă acest lucru, vom continua să ascultăm povești frumoase, în timp ce plătim în fiecare lună taxa de a fi captivi în propria țară