Trăim timpuri în care moneda de schimb nu mai este valoarea, ci vizibilitatea. Într-o societate care și-a ridicat temple din sticlă și idoli din carton, omul înzestrat cu o inteligență superioară – acel „aproape genial”, cum îmi place să-l numesc, pentru că geniul absolut are adesea scăparea nebuniei – este condamnat la o sentință teribilă: luciditatea perpetuă.
Lumea modernă a devenit un imens bâlci al orgoliilor, un mecanism uns cu bani și alimentat de aplauze facile. Succesul se măsoară în decibeli, nu în idei. În acest ecosistem, mediocritatea nu este doar tolerată, ci este încurajată. Ea este fluidul care face roțile sistemului să se învârtă fără scârțâituri. Mediocrul cumpără ce i se spune, râde când i se face semn și se simte împlinit cu validarea sintetică a celor din jur.
Pentru omul inteligent, această mascaradă este o tortură vizuală și auditivă. El vede firele care mișcă păpușile. El aude falsitatea din discursurile motivaționale și simte mirosul rânced al banilor făcuți fără onoare. El nu poate participa la dansul general, pentru că își cunoaște pașii, dar refuză ritmul. Astfel, societatea bazată pe laudă devine pentru el o cușcă aurită, în care toți ceilalți par să se simtă liberi.
Există o preconcepție romantică, aproape naivă, conform căreia inteligența este un dar divin, o aripă care te ajută să zbori deasupra noroiului. Fals. Într-o lume stricată, inteligența este o ancoră, nu o aripă. Este o povară care te ține legat de realitate, obligându-te să privești în ochi hidoșenia existenței.
Drama omului aproape genial este capacitatea sa de a-și evalua propria poziție. Prostia are marele avantaj al lipsei de perspectivă spațială; prostul crede că este în centrul universului. Inteligentul, însă, își cunoaște exact coordonatele. El știe că este un naufragiat pe o insulă de nonsens.
Inteligența funcționează ca o lumină prea puternică într-o cameră murdară. Ea nu curăță camera, ci doar îți arată, în cel mai mic detaliu, praful, crăpăturile și degradarea. Ea îți indică, cu o precizie chirurgicală, stadiul în care te afli: blocat între aspirațiile tale înalte și o realitate care te trage în jos de picioare. Conștiința limitelor proprii și a limitelor lumii este sursa unei nefericiri cronice.
Aici intervine paradoxul suprem: invidia secretă pe care omul lucid o poartă omului simplu. Prostia, sau mai blând spus, limitarea intelectuală, acționează ca un anestezic social formidabil. Ea este o barieră protectoare împotriva anxietății existențiale.
Omul limitat nu suferă de sindromul impostorului, nu are nopți albe gândindu-se la deșertăciunea acumulării de averi și nu simte golul din spatele laudelor false. Pentru el, lauda este reală, iar banii sunt un scop în sine, nu un mijloc. Prostia este o binecuvântare pragmatică; ea nu îți trezește sentimentele la o realitate dureroasă, ci te lasă să dormi liniștit în iluzia că totul este bine.
Ceea ce numim “fericire” în societatea actuală este, de cele mai multe ori, doar capacitatea de a ignora contextul. Este o miopie voluntară. Omul inteligent nu poate închide ochii. El este condamnat să fie treaz într-o lume de somnambuli fericiți.
Așadar, condiția omului aproape genial este una tragică. El este Cassandra modernă – vede dezastrul moral și spiritual, dar este neputincios în a-l preveni sau a-l explica celor care sunt prea ocupați să se autoglorifice.
Povara sa nu este că nu poate reuși – adesea, inteligența îi permite să mimeze succesul, să facă bani, să obțină acele laude goale. Povara sa este că, obținându-le, înțelege că ele nu valorează nimic. Rămâne astfel singur, cu mintea sa ca unic refugiu și unic torționar, privind cum lumea își continuă carnavalul zgomotos, fericită în ignoranța ei.
Leave a Reply