CBCRO NEWS — ilustrație generată cu AI · Utilizare editorială CBCRO NEWS
Mă uit la România anului 2026 și am o întrebare care nu-mi dă pace: de ce, de fiecare dată când un om ajunge ținta unei anchete spectaculoase, o parte a presei pare să știe verdictul înaintea judecătorului? De ce o percheziție devine spectacol, o suspiciune devine identitate, iar omul este împins în fața publicului ca și cum dreptul la apărare ar fi un moft? Nu cer imunitate pentru nimeni. Cer ca procurorul să ancheteze, judecătorul să judece și jurnalistul să nu joace rolul călăului.
1950. Întâi era ales dușmanul. Abia apoi i se căuta vina.
Am citit documentele despre arestările foștilor demnitari din noaptea de 5 spre 6 mai 1950, publicate de Memorialul Sighet. O rezoluție de pe tabelul celor vizați spunea: «Toate elementele care au avut un rol în viața politică a țării. Să se găsească motive de implicare în procese». Recitiți. Să se găsească motive! Nu să se afle adevărul, nu să se stabilească faptele, ci să se găsească motivul care să încapă peste omul deja ales. Aici se vede mecanismul represiunii fără niciun artificiu literar.
Sighetul nu este o figură de stil. Oameni au fost ridicați, închiși, despărțiți de familii; unii au fost deținuți fără judecată. Decretul nr. 6 din 1950 a făcut posibilă internarea administrativă a celor socotiți ostili regimului. Puterea își inventase nu doar dușmanii, ci și o procedură prin care să scape de ei. Asta înseamnă un sistem care se pune pe sine deasupra omului.
Presa de atunci nu relata numai acuzațiile. Le transforma în sentințe morale.
În paginile propagandei comuniste, un suspect putea deveni «trădător», «sabotor», «dușman al poporului» înainte ca cititorul să afle ce probe existau. Un titlu al presei din epoca instalării comunismului, reprodus într-o analiză istorică, proclama: «Banda de complotişti trădători de ţară şi spioni şi-a primit pedeapsa meritată!». Observați mecanismul: presa nu îl invita pe cititor să cântărească probe. Îi dicta reacția. Să urască. Să aprobe. Să considere pedeapsa meritată.
Și acum puneți lângă acel titlu din propaganda comunistă unul real, publicat la 21 octombrie 2026 de Euronews România: «Călin Georgescu, un nou dosar. Ar fi încercat să scape de microfoanele instalate de procurorii DIICOT în vila sa». Observați construcția. În primul caz, presa comunistă declara vinovăția fără ezitare. În al doilea, presa de astăzi folosește condiționalul «ar fi», deci nu pronunță formal o condamnare. Dar verbul «să scape» împinge cititorul spre imaginea unui om care ascunde ceva, înainte ca o instanță să stabilească faptele. Acesta este efectul de încadrare mediatică pe care îl critic: nu identitatea juridică dintre două epoci, ci tentația de a conduce emoția publicului prin titlu. DIICOT susține că ar fi existat și intenția de perturbare a supravegherii; potrivit procurorilor, rezultatul urmărit nu s-a produs. Tocmai această distincție trebuie să ajungă la cititor, nu să se piardă sub spectacolul acuzației.
Și cetățeanul? Mulți tăceau. În anii aceia frica era cât se poate de reală: o vorbă greșită putea să-ți distrugă familia. Nu îi judec pe cei care au tăcut sub teroare. Îi judec însă pe cei care, astăzi, deși pot întreba și contesta, preferă să primească verdictul gata mestecat de la televizor.
2026. Avem alte legi. Dar ce facem cu reflexul condamnării publice?
Cazul Călin Georgescu pune această întrebare în fața tuturor, indiferent dacă îl simpatizează sau îl detestă. În septembrie 2026, procurorii DIICOT au desfășurat percheziții în dosarul unei presupuse înșelăciuni. Georgescu a fost arestat preventiv, nu condamnat definitiv. În octombrie, ancheta privind presupusa verificare a locuinței pentru descoperirea tehnicii de supraveghere a adus alte percheziții și alte titluri. Potrivit comunicării DIICOT relatate de AGERPRES, anchetatorii suspectează inclusiv încercări de perturbare a unor sisteme informatice, rezultat care, spun chiar procurorii, nu s-a produs. Acestea sunt acuzații de verificat, nu verdicte.
Întreb direct: dacă un om suspectează că este ascultat în propria casă, simpla verificare a intimității sale este infracțiune? Nu rezultă automat așa ceva. Contează ce a făcut concret, dacă exista un mandat legal și dacă s-a încercat efectiv afectarea unei măsuri judiciare. Dacă anchetatorii au dovezi ale unor operațiuni ilegale, să le prezinte în procedura penală. Dacă nu, să nu transforme suspiciunea într-o demonstrație de forță. Și, mai ales, presa să nu confunde ceea ce susține acuzarea cu ceea ce a stabilit instanța.
Nu cunosc toate probele și mandatele din dosar. Nu afirm că interceptările sunt ilegale numai pentru că sunt intruzive. Legea permite supravegherea tehnică în condiții stricte, cu control judecătoresc și proporționalitate. Tocmai de aceea întreb: cine verifică necesitatea fiecărei măsuri, cine răspunde pentru exces și cine repară reputația omului dacă acuzațiile se prăbușesc? Un comunicat de presă nu este o hotărâre judecătorească. Iar arestarea preventivă nu este o condamnare.
De la Scînteia la contractele de propagandă: cine plătește presa și ce primește în schimb?
În 1950, Scînteia nu era un ziar care își permitea să investigheze liber conducerea Partidului Muncitoresc Român. Era organul partidului. Conducerea politică controla linia editorială, iar presa avea misiunea de a-i explica poporului cine sunt eroii și cine sunt «dușmanii». Nu întâmplător, o hotărâre a Biroului Politic din martie 1950 integra conducerile principalelor publicații și ale agenției de presă în aparatul politic de coordonare. Așa funcționa circuitul: partidul deținea puterea, partidul controla instituțiile, partidul controla presa, iar presa justifica puterea. Jurnalistul nu trebuia să descopere hoția stăpânului; trebuia să-i servească adevărul oficial.
Acum să ne uităm la banii anului 2026. Potrivit Expert Forum, partidele au declarat 26,4 milioane de lei cheltuite pe «presă și propagandă» în numai șapte luni. Din această sumă, PSD a declarat 13,1 milioane, PNL 5,8 milioane, iar AUR 4,6 milioane. Nu vorbim numai despre partidele guvernării și nici despre bani virați direct de Guvern redacțiilor. Vorbim despre un circuit legal, dar profund vulnerabil la captură: bugetul public alimentează subvențiile partidelor; partidele cumpără servicii media; contractele și beneficiarii nu sunt întotdeauna vizibili publicului; iar cetățeanul vede la televizor știri și comentarii fără să poată distinge mereu interesul editorial de cel al finanțatorului. Și atunci întreb: cât curaj mai are o redacție să urmărească până la capăt afacerile și abuzurile unui partid de la care așteaptă următorul contract? Nu spun că fiecare contract cumpără obediență. Spun că dependența de finanțator poate cumpăra tăcere, selecția convenabilă a subiectelor și repetiția obsesivă a acuzațiilor împotriva unui adversar. Iar acesta este un risc de sistem, nu o simplă impresie.
Schema merită scrisă fără menajamente: bani publici → subvenție de partid → contract de presă → posibilă dependență editorială → mesaje repetate în favoarea finanțatorului sau împotriva adversarului. În anii ’50, controlul era direct, oficial și coercitiv. În 2026, când există asemenea practici, influența poate fi contractuală, economică și mai greu de observat. Nu este același regim juridic, dar întrebarea despre loialitatea presei față de cel care o finanțează este aceeași. Dacă presa repetă obsesiv «vinovat» despre un om încă necondamnat, cine verifică dacă asistăm la jurnalism sau la o campanie? Și de ce publicul trebuie să afle singur cine plătește pentru mesajele politice pe care le consumă?
Există și traseul din presă spre putere. Luca Niculescu, învestit prim-ministru la 20 octombrie 2026, a fost jurnalist între 1992 și 2016, inclusiv la RFI România și în televiziune, înaintea carierei diplomatice și guvernamentale. Este un exemplu concret de trecere din jurnalism în conducerea statului, nu dovada că ar fi fost plătit să laude un partid ori recompensat pentru propagandă. Pentru o asemenea acuzație ar trebui arătate contractele, materialele, intervențiile editoriale și legătura cu numirea. Tocmai asta cer: să urmărim traseele de influență cu documente, nu să absolvim automat puterea și nici să condamnăm automat orice fost jurnalist ajuns într-o funcție publică.
Nordis. Și aici mă întreb: «ai noștri» sau «ai voștri»?
În dosarul Nordis vorbim despre acuzații de înșelăciune, numeroși oameni care reclamă pierderi și legături politice ce nu pot fi ignorate. În august 2026, ancheta a fost extinsă după alte zeci de plângeri. Deci nu voi minți spunând că Nordis nu este investigat. Dar cer o explicație simplă: ce criterii stabilesc intensitatea intervenției, durata măsurilor, prioritățile și comunicarea publică? De ce într-un caz imaginea cătușelor ocupă ecranele, iar în altul discuția despre răspundere pare înghițită de zgomotul politic? Comparația trebuie făcută pe dosare și decizii concrete, nu pe presupuneri.
Când întreb dacă există «ai noștri», nu emit o sentință împotriva persoanelor cercetate în Nordis. Pun reflectorul pe o suspiciune civică pe care instituțiile au datoria să o înlăture prin fapte și transparență: legea este aplicată la fel când numele din dosar are conexiuni politice și când numele este cel al unui adversar al puterii?
Traficul de persoane și droguri. Unde se vede eficiența statului?
Și, în tot acest timp, victimele traficului de persoane nu sunt personaje din talk-show-uri. Sunt oameni reali. Datele oficiale arată sute de victime identificate numai într-un semestru din 2026. Traficul de droguri înseamnă rețele, bani, dependență și familii distruse. DIICOT raportează capturi și dosare; așadar nu pretind că procurorii stau degeaba. Întreb însă ceea ce cetățeanul ar trebui să întrebe în fiecare an: câte rețele sunt cu adevărat dezmembrate? Câte victime scapă definitiv din exploatare? Câte cauze se termină cu hotărâri definitive? Cât din buget merge către prevenție, protecție și anchete complexe?
Nu am dovezi că traficanții sunt protejați de cineva anume și nu voi fabrica această concluzie. Dar întrebarea despre corupție, complicități și priorități greșite nu este interzisă. Un stat care pretinde că este puternic trebuie să-și arate puterea în apărarea celor vulnerabili, nu doar în imaginile spectaculoase ale unei percheziții.
«Țăranii» de la oraș: nu originea îi face slugi, ci obediența
Și acum ajung la cei care se declară cetățeni, dar se comportă ca niște supuși ai boierilor. Îi numesc, ironic, «țăranii» de la oraș. Nu am nimic împotriva țăranului care muncește pământul. Am împotriva celui care poartă haine scumpe, se laudă cu democrația, dar nu îndrăznește să spună «nu» când puterea calcă drepturile unui om pe care el nu-l place.
Ce democrație este aceea în care ceri drepturi pentru tine și cătușe pentru adversar? Ce cetățenie este aceea în care televiziunea îți spune pe cine să urăști, iar tu execuți ordinul fără să întrebi unde sunt probele? În 1950 oamenii puteau tăcea de frică. În 2026, prea mulți tac din comoditate, interes sau plăcerea de a vedea adversarul umilit. Nu este același context istoric. Dar este o renunțare la aceeași responsabilitate: să gândești cu mintea ta.
1950 și 2026: nu aceeași dictatură, dar o lecție pe care refuzăm să o învățăm
Nu voi spune că România din 2026 este identică juridic cu statul totalitar din 1950. Ar însemna să șterg diferența dintre o Securitate care putea interna oameni fără proces și o justiție care are, astăzi, reguli, avocați, căi de atac și control european. Dar nici nu voi accepta argumentul comod că, dacă există legi democratice pe hârtie, orice abuz este imposibil.
Schema pe care o denunț este aceasta: mai întâi este aleasă ținta, apoi apare eticheta, după aceea televiziunile o repetă, publicul este împins să condamne, iar omul trebuie să-și recâștige numele înainte de a-și putea apăra drepturile. În 1950, această schemă a fost instrument de represiune de stat. În 2026, fiecare asemănare trebuie dovedită concret. Dar tocmai pentru că știm istoria avem obligația să recunoaștem semnalele de alarmă.
Nu vreau o justiție blândă cu «ai noștri» și nemiloasă cu «ai voștri». Nu vreau presă care vinde prezumția de nevinovăție pe bani de partid. Nu vreau cetățeni care aplaudă umilirea unui suspect și apoi se miră când mecanismul se întoarce împotriva lor.
Vreau un lucru care ar trebui să fie banal: ancheta să caute fapta, nu dușmanul; judecătorul să stabilească vinovăția, nu ecranul; iar cetățeanul să fie liber, nu slugă. Dacă nu învățăm asta, schimbăm anul din calendar și lăsăm intactă tentația de a conduce prin frică.