CBCRO NEWS / Mircea Bivol — ilustrație editorială generată cu AI · Reutilizare cu atribuire CBCRO MEDIA / CBCRO NEWS și menționarea caracterului de ilustrație editorială generată cu AI. · Sursa imaginii
Există un lucru care mă neliniștește mai mult decât toate declarațiile politicienilor, decât toate promisiunile electorale și decât toate scandalurile care se succed cu o regularitate aproape matematică în România: felul în care am ajuns să ne raportăm la propriul cuvânt.
Cândva, un om care spunea că vine undeva se simțea obligat să apară. Dacă promitea că ajută, încerca să ajute. Dacă își asuma o responsabilitate, înțelegea că aceasta nu dispare odată cu încheierea conversației.
Nu vreau să idealizez trecutul. Și atunci existau mincinoși, lași, oportuniști și oameni care își încălcau promisiunile. Dar exista o presiune morală a comunității: rușinea de a nu-ți respecta cuvântul.
Astăzi, în spațiul virtual, promisiunea a devenit atât de ieftină încât nici măcar cel care o face nu o mai ia întotdeauna în serios.
„Vin la protest!”
„Suntem milioane!”
„De data aceasta ieșim cu toții!”
„Distribuiți, să vadă toată România!”
Și apoi?
Apoi se închide telefonul, începe o altă emisiune, apare o altă știre, iar revoluția se amână pentru următorul weekend.
Între timp, omul care a promis că vine nu se mai simte dator cu nicio explicație. Doar a apăsat un buton. Ce mare lucru?
Dar o societate în care cuvântul nu mai obligă este o societate în care nici organizarea nu mai poate fi luată în serios.
Iar aici începe problema noastră.
BobbyD întreabă unde sunt românii. Eu întreb de ce îi scoatem din socoteală.
Am urmărit materialul lui BobbyD, în care încearcă să explice de ce nu ies românii în stradă.
Redarea transmite către TikTok date precum adresa IP. Clipul se încarcă numai după acordul tău, pentru această redare.
El pornește de la aproximativ 21 de milioane de români. Spune că peste zece milioane ar fi plecați din țară, că avem circa 3,5 milioane de copii, patru milioane de pensionari și peste un milion de bugetari.
Și îi invită pe urmăritori să facă scăderea.
Hai să o facem.
21 de milioane minus zece milioane, minus 3,5 milioane, minus patru milioane, minus un milion.
Rezultatul: 2,5 milioane.
Dacă folosim însă cealaltă cifră invocată de el, de 5,6 milioane de români plecați, rezultatul devine 6,9 milioane.
O diferență de 4,4 milioane de persoane, doar pentru că am schimbat o estimare!
Și nici măcar acesta nu este defectul principal al calculelor.
De când pensionarii nu mai sunt români care pot protesta? De când profesorii, medicii, pompierii sau funcționarii publici și-au pierdut dreptul la întrunire? De când un pensionar care muncește sau un angajat din sectorul public trebuie eliminat automat din categoria cetățenilor activi?
În plus, aceste categorii nu pot fi scăzute mecanic fără să verificăm dacă se suprapun și dacă vorbim despre populația după domiciliu, populația rezidentă sau despre românii stabiliți în străinătate.
Nu spun că BobbyD nu ridică o problemă reală. O ridică. Sărăcia, oboseala, munca, boala, distanța și responsabilitățile familiale îi împiedică pe mulți oameni să participe la manifestații. Ar fi nedrept să-i numim lași pe cei care abia reușesc să-și întrețină familiile.
Dar este o diferență uriașă între a explica dificultățile reale ale participării și a demonstra, printr-o scădere greșită, că aproape nu mai avem români în țară.
Și pentru această diferență există o probă pe care nu o poate contesta nimeni prin simple impresii.
24 noiembrie 2024. Ziua în care românii au fost numărați la urne
La primul tur al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024 s-au prezentat la vot 9.465.650 de alegători.
Dintre aceștia, 8.643.947 au votat pe teritoriul României, iar 821.703 în străinătate.
Aproape 8,65 milioane de oameni s-au dus la secțiile de votare din România!
Nu vorbim despre aprecieri pe Facebook, despre conturi anonime sau despre promisiuni într-un grup de WhatsApp.
Vorbim despre oameni care s-au prezentat fizic la urne, într-un scrutin oficial.
Și atunci pun o întrebare simplă: cum putem susține că în România au mai rămas doar 2,5 milioane de oameni capabili să participe la viața publică, atunci când aproape 8,65 milioane au mers la vot în țară?
Unde au dispărut ceilalți?
Nu au dispărut.
Desigur, votul nu este același lucru cu participarea la un protest. Un om poate avea timp să voteze lângă casă și să nu poată călători sute de kilometri pentru o manifestație. Poate susține o revendicare fără să fie de acord cu organizatorul. Poate considera că o demonstrație nu are obiective clare sau că nu merită riscurile și cheltuielile.
Tocmai de aceea cifrele electorale nu ne spun câți români ar ieși în stradă.
Dar ne arată ceva incontestabil: nu putem explica slăbiciunea mobilizării civice prin presupunerea că românii pur și simplu nu mai există în România.
Problema este mai complicată. Și, din păcate, mai profundă.
Rețeaua socială, locul în care ne revoltăm fără să ne ridicăm de pe scaun
Am construit o formă ciudată de participare publică.
Dimineața condamnăm corupția. La prânz distribuim un discurs despre trădarea națională. Seara comentăm că românii trebuie să iasă în stradă.
Iar între aceste momente așteptăm ca altcineva să organizeze, să riște, să plătească, să se deplaseze și să răspundă pentru tot.
Rețelele sociale au făcut posibilă informarea rapidă și mobilizarea unor comunități care altădată nu s-ar fi întâlnit niciodată. Acesta este un avantaj real.
Dar au creat și iluzia că exprimarea indignării este echivalentă cu acțiunea.
Nu este.
O distribuire nu înlocuiește o ședință de organizare. O inimioară nu este un angajament de participare. Un comentariu furios nu reprezintă un program de revendicări.
Și un milion de vizualizări nu înseamnă un milion de oameni dispuși să se prezinte într-o piață.
Aici este marea înșelătorie pe care ne-o putem face singuri, fără să avem nevoie de vreun serviciu secret sau de vreun conspirator: confundăm permanent audiența cu forța civică.
Ne privim unii pe alții prin ecrane și avem impresia că suntem o armată.
Dar o armată de conturi nu este o comunitate organizată.
Iar dacă oamenii nu se cunosc, nu au încredere unii în alții, nu au responsabilități și nu știu cine face ce, orice mobilizare se poate dezumfla înainte să înceapă.
Germania, Franța și Serbia. Ce înseamnă să protestezi pentru ceva verificabil?
Priviți ce se întâmplă în jurul nostru.
În Germania, mișcarea „Gen Z regelt” a anunțat manifestații în peste 30 de orașe, cu revendicări privind educația, costul vieții, protecția socială, sănătatea și temerile legate de revenirea serviciului militar obligatoriu.
Nu toate organizațiile de tineret au susținut protestele. Au existat inclusiv dispute despre organizare și riscul unor violențe. Iar autoritățile au avertizat că înscrierile online nu reprezintă o prognoză credibilă a participării.
Exact această observație este importantă: chiar și acolo unde oamenii se înscriu cu miile, nimeni serios nu ar trebui să transforme automat un clic într-un participant prezent fizic.
În Franța, sindicatele au tradiția de a formula cereri legate de salarii, pensii, bugete publice sau condiții de muncă. Poți fi de acord sau nu cu revendicările lor. Dar poți identifica obiectul conflictului și instituția căreia i se adresează.
Iar în Serbia, după prăbușirea copertinei gării din Novi Sad, studenții au făcut ceva ce merită studiat cu mare atenție.
Au cerut publicarea documentelor privind lucrările, răspundere pentru tragedie și măsuri împotriva celor care au agresat protestatari. Și-au construit plenuri universitare în care discutau, votau și stabileau acțiuni colective.
Nu au avut nevoie ca fiecare revendicare să poarte chipul unui salvator.
Au construit o metodă de organizare.
Nici Serbia nu este un paradis democratic, nici Germania nu este ferită de manipulare, nici Franța nu este un model fără greșeli. Dar există aici o lecție care depășește diferențele dintre țări: o mișcare civică devine mai greu de ignorat atunci când știe ce cere și poate demonstra cine și cum a decis să ceară acel lucru.
Și acum să ne întoarcem în România.
„Turul doi înapoi!” Și după aceea?
Nu contest dreptul nimănui de a protesta împotriva anulării alegerilor prezidențiale din 2024.
Dimpotrivă, o decizie cu asemenea consecințe trebuie să poată fi discutată public, criticată, analizată juridic și supusă unor cereri de transparență.
Dar când aud „Turul doi înapoi!”, vreau să știu ce înseamnă această cerere în termeni juridici.
Ce act trebuie contestat? Ce autoritate are competența să decidă? Ce cale legală este propusă? Ce documente se solicită și în ce termen?
Când aud „Eliberați-l pe Georgescu!”, întreb ce măsură judiciară concretă este contestată și prin ce procedură se cere modificarea ei. Nu orice restricție judiciară înseamnă detenție, iar o revendicare credibilă trebuie să descrie exact situația juridică.
Când aud „Jos sistemul!”, întreb despre ce instituții, ce reguli și ce practici vorbim.
Vrem modificarea legislației electorale? Vrem publicarea documentelor care au fundamentat anumite decizii? Vrem schimbarea procedurilor de numire în instituții? Vrem control parlamentar mai puternic asupra serviciilor de informații? Vrem reforme fiscale, administrative sau judiciare?
Atunci să le spunem pe nume.
Să le scriem.
Să arătăm care instituție este responsabilă, ce soluție propunem și cum vom verifica dacă a fost pusă în aplicare.
Altfel, omul merge la protest, strigă numele unui politician, se întoarce acasă și nu poate spune ce anume ar reprezenta o victorie.
Iar peste o lună i se cere să vină din nou.
Pentru ce?
Pentru încă o fotografie? Pentru încă un discurs? Pentru încă o promisiune că de data aceasta se va schimba totul?
Cei care îl susțin pe Călin Georgescu au dreptul la convingerile lor și la manifestații pașnice. La fel au acest drept alegătorii AUR, PSD, PNL, USR, cei care nu votează și cei care nu se regăsesc în niciun partid.
Dar dreptul la protest nu trebuie confundat cu obligația de a urma necondiționat un lider.
O revendicare aparține cetățenilor. Nu politicianului care apare pe afiș.
150.000 de oameni. De unde? Pentru ce? Cine îi numără?
În această atmosferă a apărut și promisiunea atribuită lui Marius Cadar, român stabilit în Italia, privind mobilizarea a 150.000 de manifestanți la București.
O asemenea cifră este spectaculoasă.
Dar eu nu mă las impresionat de numere mari doar pentru că sunt rostite cu voce tare.
Am o întrebare pentru oricine anunță o manifestație de asemenea dimensiuni: pe ce se bazează estimarea?
Există o rețea de organizatori locali? Există coordonatori județeni? Există o metodă prin care participanții își confirmă intenția, fără să le fie încălcate drepturile privind datele personale? Există un plan pentru deplasare, siguranță și comunicare?
Și, mai ales, există revendicări publice, formulate în așa fel încât fiecare participant să știe de ce se duce acolo?
Nu spun că Marius Cadar nu poate organiza un protest. Nu am dovezi pentru o asemenea concluzie.
Spun că o țintă de 150.000 de participanți nu este același lucru cu 150.000 de participări confirmate.
Între cele două există o diferență pe care am văzut-o inclusiv la protestele anunțate în Germania: înscrierea online este voluntară, neobligatorie și nu garantează prezența.
În România, în schimb, prea des ni se cere să tratăm anunțul ca pe o realizare.
Și dacă întrebăm cum a fost calculată cifra, devenim imediat „dezbinatori”.
Nu, domnilor.
A cere organizare nu înseamnă dezbinare.
A cere transparență nu înseamnă sabotaj.
A cere revendicări concrete nu înseamnă că lucrezi pentru adversarii politici ai organizatorului.
Înseamnă că ai înțeles un lucru elementar: oamenii nu trebuie chemați într-o piață pentru a fi folosiți drept decor al ambițiilor cuiva.
De ce nu ies românii în stradă? Pentru că nu există o singură explicație.
Aici vreau să fac o distincție pe care o consider esențială.
Nu am dreptul să-i reproșez unui om bolnav că nu merge la protest.
Nu am dreptul să-i reproșez unei femei care îngrijește un membru al familiei că nu pleacă la București.
Nu am dreptul să-l numesc laș pe muncitorul care lucrează în schimburi, pe șoferul plecat pe traseu, pe pensionarul care își numără banii pentru medicamente sau pe părintele care nu are cu cine să-și lase copiii.
Acești oameni au probleme reale. Iar dificultățile economice, programul de muncă și responsabilitățile familiale reprezintă bariere autentice în calea participării.
Dar există și o altă categorie.
Cei care au timp să petreacă ore întregi pe internet, să judece pe toată lumea, să declare că sunt pregătiți pentru schimbarea istoriei, să-i insulte pe cei care pun întrebări și să promită că vor fi în prima linie.
Iar când vine momentul asumării, așteaptă.
Așteaptă un lider.
Așteaptă un partid.
Așteaptă să vadă câți ies mai întâi.
Așteaptă să nu existe niciun risc, niciun inconvenient și nicio responsabilitate.
Și, dacă protestul eșuează, găsesc imediat vinovatul: cineva a dezbinat, cineva a trădat, cineva a stricat planul.
Niciodată nu se întreabă dacă planul a existat cu adevărat.
Aceasta este critica mea.
Nu la adresa românilor care nu pot participa, ci la adresa celor care confundă declarația de patriotism cu asumarea unei obligații civice.
De 36 de ani așteptăm să ne salveze cineva
După 1989, România a schimbat guverne, președinți, partide, alianțe și promisiuni.
Dar reflexul de a aștepta un om providențial nu a dispărut.
Unii așteaptă salvarea de la Bruxelles. Alții de la Washington. Alții de la Moscova. Unii cred că o va aduce un judecător, alții un președinte, un general, un influencer sau un politician care promite să răstoarne totul.
Fiecare tabără are propriul salvator.
Și aproape fiecare salvator are un public gata să-i explice de ce nu trebuie întrebat prea mult.
Dar democrația nu înseamnă să schimbi idolul de pe perete și să continui să aștepți ordine.
Înseamnă cetățeni care cunosc regulile, se asociază, formulează cereri, participă la decizii și își controlează reprezentanții.
Asta au înțeles studenții sârbi când au organizat plenuri.
Nu au așteptat ca un om să gândească în locul tuturor.
Au creat spații în care oamenii să gândească și să decidă împreună.
Noi de ce nu putem discuta despre adunări civice locale, județene și ale diasporei, cu reguli transparente, cu propuneri supuse dezbaterii și cu responsabilități asumate?
De ce trebuie ca fiecare inițiativă să se transforme într-o competiție pentru cine stă pe scenă și cine ține microfonul?
De ce nu putem construi ceva care să funcționeze și atunci când liderul lipsește?
Pentru că o societate dependentă de salvatori nu este obișnuită să-și exercite propria putere.
Iar această dependență este convenabilă pentru oricine vrea admiratori, nu cetățeni care pun întrebări.
Ne pricepem la toate. Mai puțin la ceea ce trebuie să facem.
Și acum ajung la concluzia care mă doare cel mai tare.
Am devenit o societate în care fiecare știe exact ce ar trebui să facă ceilalți.
Știm cum trebuie condusă țara, cum trebuie judecat un dosar, cum trebuie organizat un protest, cum trebuie negociat cu Uniunea Europeană și cum trebuie salvată economia.
Avem specialiști în geopolitică la fiecare comentariu, strategi militari la fiecare videoclip și judecători constituționali în fiecare grup de Facebook.
Dar când întreb cine a citit legea, cine a redactat o revendicare, cine a participat la o adunare locală, cine și-a asumat o sarcină și cine poate arăta rezultatul muncii sale, entuziasmul începe să dispară.
Am ajuns să considerăm întrebarea o ofensă și argumentul o trădare.
Dacă nu aplauzi, dezbini.
Dacă verifici cifrele, sabotezi.
Dacă ceri un program, lucrezi pentru sistem.
Dacă spui că 150.000 de oameni nu se adună doar din declarații, înseamnă că nu iubești România.
Dar iubirea de țară nu se măsoară în intensitatea cu care îl înjuri pe cel care te contrazice.
Se măsoară și în seriozitatea cu care îți îndeplinești responsabilitățile față de comunitate.
Iar onoarea nu este o expresie frumoasă din cărțile de istorie.
Este capacitatea de a face ceea ce ai spus că vei face.
Nu trebuie să fim toți eroi. Nu trebuie să fim toți organizatori. Nu trebuie să mergem cu toții la fiecare protest.
Dar trebuie să învățăm să fim sinceri, să respectăm faptele, să ne cunoaștem drepturile și să nu mai confundăm zgomotul cu puterea.
Altfel, vom continua să fim milioane la urne, milioane în comentarii și foarte puțini atunci când vine vorba despre o muncă civică organizată și de durată.
Și poate că aceasta este cea mai crudă ironie a României de astăzi:
Nu stăpânim întotdeauna nici măcar limba română, dar ne pricepem la toate.
Ne corectăm unii pe alții cu o superioritate monumentală, deși uneori nu reușim să legăm două idei într-un argument. Confundăm opinia cu dovada, lozinca cu revendicarea și aroganța cu inteligența.
Iar când vine vorba despre organizare, despre responsabilitate și despre respectarea cuvântului dat, descoperim că superioritatea noastră nu produce aproape nimic.
Nu știm bine limba română, dar ne pricepem la orice. Și, din înălțimea acestei superiorități imaginare, am ajuns să nu ne mai pricepem la nimic din ceea ce ar putea schimba cu adevărat România.
Mircea Bivol — CBCRO NEWS