CBCRO MEDIA — Cross Border Chronicles România / ilustrație generată cu AI · Utilizare gratuită cu citarea sursei CBCRO MEDIA — Cross Border Chronicles România și link către pagina imaginii. Păstrați mențiunea «Ilustrație generată cu AI / satiră». · Sursa imaginii
România a ajuns o țară în care șobolanii rod temelia, cimpanzeii se bat pentru banane, iar oile privesc liniștite cum se dărâmă staulul. Și, culmea ironiei, fiecare dintre ei este convins că își îndeplinește datoria față de patrie!
Avem o armată de mici profitori ai banului public, de funcționărași cu aer de aristocrați, care își poartă superioritatea prin instituții de parcă ar fi moștenit România de la bunici. Îi recunoști imediat. În fața cetățeanului sunt lei, în fața șefului devin pisicuțe, iar când sunt prinși cu mâna în borcanul cu miere se transformă, miraculos, în preșuri de șters picioarele.
N-au construit nimic, n-au inventat nimic, n-au riscat nimic. Unii au ajuns în funcții nu urcând treptele competenței, ci strecurându-se pe sub birourile potrivite, cu spinarea încovoiată și limba pregătită pentru lustruit pantofii superiorilor. Apoi, odată instalați în scaunele călduțe, au descoperit brusc demnitatea! Nu în fața celor care îi plătesc, desigur, ci în fața amărâtului care vine la ghișeu și îndrăznește să le tulbure liniștea.
Aceasta este societatea șobolanilor. Nu a tuturor celor care lucrează la stat, fiindcă există și oameni cinstiți, ci a celor care trăiesc din sistem fără să-l servească. Rozătoare administrative care nu au nevoie să dărâme zidurile dintr-odată. Le este suficient să roadă câte puțin, zilnic, până când întreaga construcție începe să se clatine.
Deasupra lor se află societatea cimpanzeilor. A celor care se cațără pe funcții, se bat cu pumnii în piept, își arată colții la televizor și se luptă pentru bananele împărțite de stăpânii plantației. Astăzi se scuipă, mâine se îmbrățișează, poimâine își împart ministerele, contractele și consiliile de administrație. Principiile lor sunt elastice, coloana vertebrală este opțională, iar patriotismul durează exact cât discursul electoral.
Și să nu uităm societatea oilor! Acea majoritate tăcută care vede, aude, înțelege uneori, dar preferă să nu deranjeze. Oile care se mulțumesc cu un petic de iarbă și care, atunci când una dintre ele îndrăznește să iasă din turmă, încep să behăie indignate. Nu împotriva celui care le tunde, ci împotriva celei care refuză să mai fie tunsă!
Ce spectacol grotesc! Șobolanii rod, cimpanzeii împart bananele, iar oile aplaudă sau tac. Și toți se declară patrioți!
Dar România nu s-a născut dintr-un contract de consultanță, dintr-o ordonanță de urgență sau dintr-o negociere pentru funcții. România s-a clădit prin generații care au muncit, au luptat și au murit pentru dreptul de a avea o țară.
Horea, Cloșca și Crișan nu s-au ridicat împotriva nedreptății pentru ca, peste veacuri, urmașii lor să considere supunerea o virtute și curajul o boală socială. Țăranii Transilvaniei habsburgice au cunoscut umilința, exploatarea și trădarea. Iar astăzi, într-o republică în care cetățeanul ar trebui să fie suveran, prea mulți se comportă de parcă ar aștepta în continuare aprobarea grofului pentru a-și ridica privirea.
România a avut fabrici, uzine, combinate, șantiere navale, industrie energetică, agricultură și o forță de muncă pregătită. Nu era un paradis, iar dictatura comunistă nu trebuie confundată cu libertatea sau prosperitatea. Dar exista o bază economică și industrială care merita modernizată, nu tratată ca o pradă de împărțit.
După 1989, o parte din acest patrimoniu a fost pierdută prin privatizări controversate, corupție, decizii economice greșite și incapacitatea unor guverne de a construi o strategie industrială coerentă. Alte întreprinderi erau deja necompetitive și aveau nevoie de restructurare. Însă întrebarea rămâne: cine a răspuns pentru ceea ce s-a distrus prin jaf, incompetență și complicitate?
Ni s-a vorbit despre democrație, dar prea des am primit clientelism. Ni s-a vorbit despre meritocrație, dar am văzut promovări pe criterii de obediență. Ni s-a vorbit despre interesul național, în timp ce interesul de partid devenea moneda de schimb a fiecărei guvernări.
Și atunci se întâmplă ceva aproape comic, dacă n-ar fi atât de tragic.
Apare cineva care vorbește despre o Românie suverană. Despre o țară în care bogăția să lucreze pentru cetățenii ei, nu pentru clientela politică. Despre recuperarea banilor furați, despre responsabilitate, despre obligația celor plătiți din buget de a sluji poporul.
Și deodată, în această grădină zoologică a privilegiilor, începe agitația.
Șobolanii chițăie, cimpanzeii se bat cu pumnii în piept, iar o parte a turmei, speriată de zgomot, se înghesuie și mai tare lângă gard.
De ce atâta agitație?
Pentru că ideea de răspundere îi neliniștește pe cei obișnuiți cu impunitatea. Pentru că munca adevărată nu poate fi înlocuită la nesfârșit cu ștampile, relații, obediență și contracte împărțite între cunoscuți.
Un sistem clientelar nu se teme neapărat de discursurile patriotice. Se teme de controale independente, de transparența cheltuielilor, de confiscarea legală a averilor provenite din infracțiuni și de sfârșitul privilegiilor nemeritate.
Dar există o diferență uriașă între promisiunea unei asemenea schimbări și realizarea ei. Tocmai de aceea, orice politician care promite curățenie trebuie să accepte să fie verificat cu aceeași severitate cu care cere verificarea celorlalți.
În istoria Țărilor Române, trădarea a însoțit adesea lupta pentru putere. Au existat domnitori abandonați de aliați, înțelegeri făcute în spatele porților și interese particulare așezate deasupra interesului țării. Nu fiecare înfrângere a fost o trădare, dar trădarea a rămas una dintre marile teme ale memoriei noastre istorice.
Astăzi, răstignirea politică nu mai are nevoie de o piață medievală. Poate lua forma unei campanii de discreditare, a izolării publice sau a transformării unui adversar într-un dușman absolut. Dar poate exista și critica legitimă, ancheta întemeiată pe probe și răspunderea în fața legii. A le confunda înseamnă să pierdem tocmai dreptatea pe care pretindem că o apărăm.
Și aici ajungem la galeriile subterane ale sistemului.
Acolo unde cetățeanul nu vede cum se negociază funcțiile, cum se repartizează contractele, cum se construiesc rețelele de influență și cum responsabilitatea se pierde între instituții. Uneori aceste galerii sunt scoase la lumină de anchete jurnalistice, de procurori sau de avertizori de integritate. Alteori rămân doar bănuieli, care trebuie investigate, nu transformate automat în sentințe.
Și mai există o ironie amară: într-o țară în care aproape fiecare politician a pretins că iubește poporul, simpla apariție a unui om din afara aparatului politic tradițional, care declară că vrea să-i slujească pe cetățeni, poate deveni pentru unii o speranță, iar pentru alții o amenințare. Dar niciun om nu trebuie transformat în sfânt. Patriotismul nu se dovedește prin vorbe, ci prin fapte, iar puterea trebuie controlată indiferent cine o exercită.
Iar turma?
Turma continuă să caute căldura celorlalți. Un loc sigur, un salariu, o promisiune, liniștea zilei de mâine. Nu orice om care tace este complice. Unii sunt obosiți, alții se tem, iar alții pur și simplu nu mai cred în nimeni.
Dar o societate care renunță să mai întrebe cine îi cheltuiește banii, cine îi face legile și cine îi controlează instituțiile riscă să devină captivă propriului conformism.
Eu nu mă tem de întrebările cetățenilor. Mă tem de ziua în care nu le vor mai pune.
Pentru că adevărata tragedie nu este că există șobolani. Au existat în toate epocile. Nici că există cimpanzei care se luptă pentru banane. Spectacolul puterii a atras întotdeauna oportuniști.
Tragedia este că oile au ajuns să creadă că gardul țarcului reprezintă granița libertății lor.
Adevărata suveranitate nu înseamnă să înlocuiești un stăpân cu altul, ci să faci imposibil ca vreun stăpân să se mai ridice deasupra cetățeanului.
Iar România nu va deveni liberă doar pentru că cineva îi promite libertatea. Va deveni mai liberă atunci când nimeni nu va mai putea fura fără să răspundă, nimeni nu va mai putea cumpăra dreptatea și nimeni nu va mai putea cere supunere în numele patriotismului.
Până atunci, șobolanii vor continua să caute firimituri, cimpanzeii să se lupte pentru banane, iar turma să se întrebe de ce se simte tot mai frig într-un țarc care i-a fost prezentat drept paradis.
O țară nu moare când ultimul șobolan îi roade temelia. Moare când ultimul om care vede ce se întâmplă decide că este mai comod să tacă.