În Franța, un bărbat stă în fața unor jandarmi îmbrăcați în negru, echipați din cap până în picioare ca pentru război. Are 42 de ani, este tată și, potrivit relatării care însoțește imaginile devenite virale, îi întreabă dacă au înnebunit, dacă au uitat că și ei au copii, cum pot să-i bată pe copiii altora. O întrebare simplă, aproape dureros de omenească, aruncată în fața unor viziere în spatele cărora ar trebui să existe oameni, nu mecanisme programate să execute ordine. Nu știm din această filmare ce s-a întâmplat înainte, cine a lovit și pe cine, dar întrebarea acestui tată merită să străbată Franța, România și fiecare țară în care puterea începe să creadă că cetățeanul este proprietatea ei.
Voi, cei îmbrăcați în negru, care acceptați să ridicați bastonul împotriva unor copii nevinovați, ce le spuneți propriilor voștri copii când ajungeți acasă? Că ați fost curajoși? Că ați apărat statul de niște adolescenți? Că ați salvat ordinea publică înfruntând niște tineri care își cer viitorul? Cine v-a dresat să ascultați de stăpâni înainte să vă ascultați conștiința? Cine v-a convins că un ordin valorează mai mult decât lacrimile unui copil, că o avansare valorează mai mult decât demnitatea, că un salariu justifică umilința unui om neînarmat? Și ce fel de societate construim dacă ajungem să considerăm normal ca un tată să fie nevoit să le amintească unor oameni în uniformă că și ei sunt părinți?
Aici este marea mizerie morală a sistemelor politice care ajung să confunde autoritatea cu dreptul de a strivi. Stăpânii stau la căldură, în birouri elegante, în fotolii plătite din banii poporului, în timp ce executanții sunt trimiși să facă treaba murdară. Politicianul nu ridică personal bastonul, ministrul nu împinge adolescentul cu scutul, demnitarul nu își murdărește costumul în confruntările din stradă. Pentru asta există aparatul de forță, lanțul de comandă și, din nefericire, oameni dispuși să confunde disciplina cu obediența oarbă. Iar când apar acuzațiile de abuz, începe dansul responsabilităților: executantul invocă ordinul, comandantul invocă procedura, ministrul invocă necesitatea, iar politicianul vorbește solemn despre democrație. Toți au explicații, numai cetățeanul rămâne cu loviturile.
Ce spectacol jalnic al curajului să fii acoperit de armură, protejat de cască și scut, înarmat cu baston, și să te consideri puternic în fața unui copil! Ce eroism de cazarmă să intimidezi un bătrân! Ce glorie să reduci la tăcere un om care cere o viață decentă! Nu, domnilor, uniforma nu vă face stăpânii străzii, iar cetățeanul nu devine dușmanul statului fiindcă îndrăznește să protesteze. Există polițiști și jandarmi demni, care respectă legea și protejează oamenii. Tocmai de aceea, cei care săvârșesc abuzuri trebuie numiți și trași la răspundere, nu ascunși în spatele onoarei întregii instituții. Ordinul ilegal nu devine moral prin simplul fapt că a fost executat.
Franța fierbe sub povara nemulțumirilor sociale. Elevi, studenți, sindicaliști, oameni ai muncii, pensionari, agricultori, generații întregi care au înțeles că drepturile nu se păstrează doar citindu-le în Constituție. Există violențe care trebuie condamnate indiferent cine le comite, inclusiv atunci când provin din rândul manifestanților. Dar nimic nu poate transforma protestul pașnic într-o infracțiune și nimic nu justifică pedepsirea colectivă a unei generații pentru faptele unor indivizi. O democrație nu se măsoară doar în alegeri și discursuri frumoase, ci și în felul în care îi tratează pe cei care o contestă.
România este și o țară a lașității civice. Să nu ne mai ascundem după cuvinte frumoase, după explicații sociologice și după eterna scuză că poporul este obosit. Da, este obosit, dar este și prea des dispus să închidă ochii, să întoarcă privirea, să accepte umilința și să-și negocieze tăcerea. În fața abuzurilor, a privilegiilor, a corupției și a instituțiilor transformate în feude, o mână de cetățeni mai are curajul să protesteze, în timp ce ceilalți își văd de viață, se plâng la televizor sau așteaptă să le vină și lor rândul la câte un avantaj. Nu toți fură, dar prea mulți tolerează furtul când le aduce un folos. Și așa se construiește un sistem de complicități în care fiecare își justifică mica înțelegere, mica intervenție, mica favoare, în timp ce marile afaceri cu bani publici continuă nestingherite.
Priviți numai scandalul de la Administrația Națională de Meteorologie! Într-o instituție care ar trebui să se ocupe de prognoze, avertizări și siguranța populației, controlul ministerial a semnalat cheltuieli cu parfumuri, cosmetice, haine și alte produse fără o justificare evidentă în activitatea meteorologică. Potrivit informațiilor prezentate public de Ministerul Mediului, aproape 120.000 de lei au fost cheltuiți pentru parfumuri într-un singur an, alte 85.000 de lei pentru îmbrăcăminte și peste 11.000 de lei pentru cosmetice. Au fost semnalate și achiziții de tonere de sute de mii de lei anual. Constatările administrative trebuie verificate de autoritățile competente, iar eventualele răspunderi penale stabilite de justiție. Dar întrebarea publică este deja legitimă: cum se justifică asemenea cheltuieli într-o instituție finanțată din banii oamenilor?
Iar ANM nu este decât unul dintre exemple. Deschideți comunicatele DNA și veți găsi anchete privind polițiști, vameși, funcționari fiscali, primari, contracte publice și presupuse rețele de influență. Într-un dosar din septembrie 2026, procurorii au descris o presupusă promisiune de 1,5 milioane de euro în legătură cu traficul de influență. În timp ce omul obișnuit își numără banii pentru pâine, asemenea sume apar în dosarele celor suspectați că au transformat accesul la instituții și influența asupra deciziilor în marfă de negociat. Vinovăția o stabilesc instanțele, nu editorialiștii.
Problema nu începe și nu se termină la un ministru sau la un director. Ea poate coborî prin toate etajele administrației, de la biroul în care se aprobă contracte până la ultimul ghișeu unde cetățeanul este învățat că lucrurile merg mai repede dacă știe pe cine trebuie. De la cei care decid asupra miliardelor până la cei care își însușesc bunuri mărunte, mecanismul este alimentat de aceeași mentalitate: banul public nu mai este privit ca o responsabilitate, ci ca o oportunitate. Unii iau milioane, alții se mulțumesc cu firimituri, iar cei care nu primesc nimic sunt îndemnați să fie răbdători, patrioți și să respecte legea.
Aceasta este imaginea unei societăți în care corupția riscă să devină nu doar o infracțiune, ci un mod de a conviețui cu puterea. Nu trebuie să afirmăm că fiecare român fură pentru a vedea cât de grav este fenomenul. Este suficient să observăm câți îl scuză, câți îl relativizează și câți îl condamnă numai când cel acuzat aparține taberei adverse. România are alegeri, partide, Parlament, Guvern, președinte și instituții de control. Dar existența acestor instituții nu garantează singură o democrație sănătoasă.
Și poate că aici este deosebirea cea mai dureroasă dintre Franța și România. În Franța, oamenii ies în stradă și îi întreabă pe cei în uniformă dacă au înnebunit, dacă au uitat că au copii, dacă mai știu pe cine trebuie să apere. În România, prea mulți privesc pe geam, trag perdeaua și spun că nu este treaba lor. Ba este treaba voastră! Este treaba fiecărui om care plătește taxe, care își trimite copilul la școală, care așteaptă într-un spital sau care muncește pentru un salariu din care statul își ia partea. Pentru că banii publici nu cad din cer, iar corupția nu este o abstracțiune.
România nu este lipsită de motive pentru revoltă civică. Este sufocată de ele. Și totuși, prea des, liniște. Nu liniștea unei națiuni mulțumite, ci liniștea unei societăți în care prea mulți au învățat să suporte, să se adapteze și să supraviețuiască în loc să ceară socoteală. Unii se tem să nu-și piardă locul de muncă, alții se tem de amenzi, de instituții, de consecințe. Unii au fost dezamăgiți de atâtea ori încât nu mai cred că schimbarea este posibilă. Dar există și o categorie mult mai toxică: cei care profită de sistem, cei care se înfruptă din contracte, funcții, sinecuri și favoruri politice. Aceștia nu vor schimbarea.
Și mai există patrioții de tastatură, eroii care răstoarnă guverne în comentarii, dar nu sunt capabili să construiască o organizație civică, să participe la o dezbatere publică sau să susțină consecvent o cauză. Revoluționari între două reclame. Luptători pentru dreptate până când se descarcă bateria telefonului. Între timp, puterea își vede de treabă. Pentru că un popor împărțit în tabere care se urăsc este mult mai ușor de administrat decât unul care știe să se solidarizeze în jurul drepturilor sale.
Iar aici ne întoarcem la bărbatul de 42 de ani din Franța, la tatăl care stă în fața uniformelor negre și le cere să-și amintească un lucru elementar: au și ele copii. Astăzi, cel care ridică bastonul poate crede că este de partea puterii. Mâine, propriul lui copil poate ieși în stradă să ceară o școală mai bună, un salariu decent, o locuință accesibilă sau pur și simplu dreptul de a nu fi tratat ca un nimeni. Și atunci, în fața lui, s-ar putea afla un alt executant, la fel de bine echipat, la fel de ascultător, la fel de convins că ordinul îl scutește de gândire. Ce vei face atunci, omule în negru?
Nu avem nevoie de violență, nici în Franța, nici în România. Nu avem nevoie de mulțimi care distrug și nici de forțe de ordine care abuzează. Avem nevoie de oameni care își păstrează conștiința, de cetățeni care își cunosc drepturile, de jurnaliști care nu se închină în fața puterii și de instituții care înțeleg că autoritatea nu este proprietate personală. Avem nevoie de curaj civic, nu de brutalitate, de solidaritate, nu de ură, de demnitate, nu de supunere.
Franța strigă. România încă privește pe geam. Și poate că cea mai mare nenorocire a unei națiuni nu este doar existența celor dispuși să abuzeze de putere, ci și numărul celor care ajung să suporte abuzul sau să profite de pe urma lui. Pentru că liniștea nu înseamnă întotdeauna pace. Uneori înseamnă doar că oamenii au fost învățați să înghită, să plece capul, să-și vadă de treabă și să nu deranjeze stăpânii.
Iar dacă o societate ajunge să considere mai rușinos să protestezi împotriva jafului decât să participi la el, atunci lașitatea nu mai este doar o slăbiciune individuală. Devine una dintre condițiile care permit sistemului să supraviețuiască. Și poate că România nu trebuie întrebată doar cine o fură, ci și de ce atât de mulți acceptă să privească, în liniște, cum este furată.
O țară în care cetățeanul trebuie să se teamă de cei plătiți să-l apere nu mai are doar o problemă de ordine publică. Are o problemă de conștiință națională. Iar o țară care ajunge să considere tăcerea drept virtute riscă să descopere că și-a pierdut libertatea fără să fi auzit măcar zgomotul lanțurilor.