Există un moment în care coincidențele, luate separat, nu spun mare lucru, dar puse în ordine cronologică încep să ridice întrebări pe care presa are obligația să le pună. Nu pentru că orice procuror, judecător, politician sau ofițer care s-a intersectat vreodată cu altul ar face automat parte dintr-o organizație clandestină, ci pentru că România ne spune de 36 de ani că și-a schimbat regimul, elitele și instituțiile, în timp ce biografiile unor oameni aflați în punctele decisive ale puterii traversează spectaculos comunismul târziu, FSN-ul anilor '90, epoca Băsescu, perioada protocoalelor dintre servicii și parchete și ajung până la criza politică și judiciară declanșată în jurul lui Călin Georgescu.
Cazul Georgescu este punctul de plecare, nu verdictul acestei investigații. Nu noi stabilim dacă este vinovat sau nevinovat în dosarele penale. Procurorii acuză, apărarea contestă, judecătorii trebuie să decidă pe probe. Pe noi ne interesează altceva: cine sunt oamenii și instituțiile care au ajuns, succesiv, să decidă asupra candidaturii, libertății și destinului politic al candidatului care câștigase primul tur al prezidențialelor din 2024 și cât de noi sunt, în realitate, aceste centre de putere? Pentru că atunci când începi să desfaci biografiile și numirile, România ultimelor trei decenii arată mult mai puțin fragmentată decât ne-o prezintă afișele electorale.
De la arestarea lui Georgescu începe drumul înapoi
În septembrie 2026, întrebarea capătă o miză imediată. Tribunalul București respinge cererea DIICOT de arestare preventivă a lui Călin Georgescu și dispune control judiciar pentru 60 de zile. Procurorii contestă soluția, iar pe 29 septembrie dosarul ajunge la Curtea de Apel București. Judecătoarele Violeta-Elena Georgescu-Ashemimry și Cristina Grecu nu ajung la aceeași concluzie asupra măsurii preventive, astfel că este constituit un complet de divergență. Intră al treilea magistrat, Dragoș Mirea, iar votul său formează majoritatea pentru arestarea preventivă. Curtea admite contestația DIICOT, desființează soluția Tribunalului și dispune 30 de zile de arest. Hotărârea este definitivă.
Succesiunea nu demonstrează prin ea însăși un abuz, dar spune ceva important: necesitatea privării de libertate nu fusese atât de evidentă încât magistrații să ajungă independent la aceeași concluzie. Prima instanță considerase suficient controlul judiciar, iar completul inițial de la Curtea de Apel s-a împărțit. Tocmai de aceea motivarea trebuie citită până la ultima pagină și comparată cu practica aceluiași sistem judiciar. Arestarea preventivă nu este o condamnare anticipată, iar România are suficiente dosare de criminalitate organizată, trafic de droguri și alte infracțiuni grave în care inculpații au fost cercetați sub control judiciar. Spețele nu pot fi echivalate mecanic, dar comparația este legitimă: ce risc concret prezenta Georgescu și de ce acel risc nu mai putea fi controlat prin măsura pe care Tribunalul tocmai o considerase suficientă?
Judecătorul care a înclinat balanța
Dragoș-Valentin Mirea devine astfel un personaj important al acestei povești. Înainte de magistratură a fost polițist, apoi a activat la Judecătoria Cornetu și Tribunalul Ilfov înainte de a ajunge la Curtea de Apel București. Presa a readus în atenție și o hotărâre din perioada în care Mirea conducea Secția penală a Judecătoriei Cornetu: doi polițiști trimiși în judecată pentru purtare abuzivă au fost achitați la fond, iar soluția a fost ulterior desființată în apel, unde cei doi au fost condamnați. Faptul că Mirea fusese polițist nu dovedește că și-a protejat foștii colegi, iar răsturnarea unei hotărâri în apel nu transformă automat judecătorul primei instanțe într-un magistrat suspect. În cazul Georgescu, însă, faptul verificabil este că Mirea a fost al treilea judecător introdus în completul de divergență și votul său a înclinat majoritatea către arestare.
Aici investigația trebuie să facă exact ceea ce propaganda, indiferent din ce tabără vine, evită: să citească hotărârile. Cum a argumentat Mirea achitarea polițiștilor? De ce instanța superioară a considerat greșită soluția? Ce criterii folosește acum pentru a aprecia necesitatea privării de libertate a unui inculpat care fusese lăsat sub control judiciar? Nu avem nevoie să inventăm „ordine” venite din camere obscure atunci când putem compara documentele publice și standardele judiciare ale aceluiași magistrat.
Marian Enache: din conducerea FSN la conducerea CCR
Dacă mergem înapoi, biografiile devin și mai interesante. La 19 iunie 1990, când România abia ieșise formal din comunism, Adunarea Deputaților își alege vicepreședinții. Hotărârea nr. 7 publicată în Monitorul Oficial îl consemnează fără echivoc pe Marian Enache drept vicepreședinte provenit din „Grupul parlamentar al Frontului Salvării Naționale”. În aceeași hotărâre apare, separat, liberalul Mircea Ionescu-Quintus, detaliu important fiindcă documentul ne permite să distingem exact filierele politice ale momentului, fără reinterpretări ulterioare. Portal Legislativ
Peste 34 de ani, Marian Enache conduce Curtea Constituțională a României. Este președinte al CCR din 2022, iar în decembrie 2024 se află în fruntea instituției care anulează întregul proces electoral prezidențial. Decizia aparține Curții, nu lui Enache individual, și orice încercare de a-i atribui personal anularea alegerilor ar falsifica mecanismul constituțional. Dar biografia rămâne extraordinară prin continuitatea ei: un om aflat în conducerea legislativului FSN în zorii regimului Iliescu conduce, trei decenii mai târziu, instituția care ia una dintre cele mai radicale decizii electorale din istoria României postcomuniste. Iar componența CCR din acel moment este ea însăși rezultatul numirilor făcute succesiv de președinți, Camera Deputaților și Senat; analiza publicată înaintea anulării scrutinului arăta patru judecători propuși de PSD, trei numiți de Klaus Iohannis, unul propus de PNL și unul de UDMR.
„Petrov” nu este o poreclă inventată de adversarii lui Băsescu
În această genealogie a puterii, Traian Băsescu nu poate fi tratat ca un personaj secundar. La 23 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit definitiv că fostul președinte a colaborat cu Securitatea comunistă, menținând hotărârea Curții de Apel București care admisese acțiunea CNSAS. Din documentele depuse de Consiliu rezultau note informative olografe și existența unui ofițer de legătură. Băsescu a contestat interpretarea CNSAS și a susținut inclusiv că nu știa că i-ar fi fost atribuit un nume conspirativ, dar verdictul juridic final rămâne: colaborarea cu Securitatea a fost stabilită definitiv de instanță.
Și aici începe paradoxul românesc. Omul cu această biografie nu este eliminat de noul sistem democratic, ci urcă până în vârful lui: ministru al Transporturilor, lider al PD, primar general al Capitalei, apoi președinte al României timp de două mandate. Din această poziție participă, în limitele atribuțiilor constituționale ale președintelui, la numirea unor oameni care vor marca pentru ani întregi serviciile și justiția. „Magia Petroviană” nu înseamnă că Băsescu ar conduce astăzi România dintr-o cameră secretă. Nu avem o asemenea dovadă. Înseamnă că biografia lui reprezintă aproape simbolul perfect al tranziției românești: un om declarat definitiv colaborator al aparatului de securitate comunist ajunge unul dintre principalii președinți ai României euroatlantice și promotorul public al unui nou sistem de putere.
„„Pe acești oameni i-am creat eu, eu le-am dat o șansă.””
Traian Băsescu, despre Laura Codruța Kövesi și Florian Coldea · Declarația originală
Epoca în care serviciile și parchetele au ajuns să lucreze împreună
Anii Băsescu aduc în prim-plan o generație care va domina pentru mult timp discursul despre justiție și securitate: Monica Macovei la Ministerul Justiției, Laura Codruța Kövesi la Parchetul General și ulterior la DNA, George Maior și Florian Coldea la vârful SRI. Peste această perioadă planează și controversa arhivei SIPA/DGPA, serviciul secret al Ministerului Justiției care acumulase informații despre mediul penitenciar și judiciar. Tocmai aici investigația trebuie să refuze tentația scurtăturilor. Existența arhivei și accesul unor persoane la ea sunt una; demonstrarea folosirii informațiilor pentru șantajarea sau recrutarea unor magistrați este cu totul altceva. A doua afirmație cere probe, nu suspiciuni transformate în certitudini.
Dar pentru apropierea instituțională dintre parchete și servicii există ceva mult mai puternic decât o bănuială: există documentul. La 4 februarie 2009, Parchetul General și SRI încheie un protocol secret de cooperare. Documentul poartă semnăturile lui Tiberiu Nițu și Florian Coldea și este aprobat de procurorul general Laura Codruța Kövesi și directorul SRI George Maior. Printre obiective se afla constituirea unor „echipe operative comune”, pe baza unor planuri de acțiune, pentru anumite cauze privind terorismul și siguranța națională, precum și acordarea de asistență tehnică procurorilor în condițiile prevăzute de protocol.
„Binomul” a fost mai mult decât o vorbă de televizor
Ani întregi, România a fost împărțită între cei care vorbeau despre „binomul SRI-DNA” și cei care considerau termenul o invenție a politicienilor ajunși în fața procurorilor. Publicarea protocoalelor a făcut imposibilă negarea unei realități de bază: între servicii și parchete existase o cooperare instituțională formalizată, iar o parte din arhitectura acesteia fusese ținută departe de ochii publicului. Asta nu demonstrează că SRI fabrica dosare, că procurorii primeau sentințe de executat sau că fiecare anchetă importantă a perioadei a fost rezultatul unei comenzi. Demonstrează însă că granița dintre lumea informațiilor și cea a urmăririi penale fusese mult mai permeabilă decât înțelegea cetățeanul care privea seara comunicatele DNA la televizor.
Iar problema pentru România anului 2026 nu este numai dacă protocolul mai există. Documentele pot fi denunțate, regulamentele schimbate și instituțiile reorganizate. Oamenii care au lucrat ani împreună, relațiile profesionale construite, reflexele administrative și cultura unei instituții nu dispar însă la data la care cineva rupe o hârtie. Aici trebuie căutată continuitatea, dacă vrem să aflăm dacă există: în traseele profesionale, numiri, promovări și colaborări documentabile, nu în teoria comodă că un singur om ar ridica telefonul și întreaga Românie ar executa.
FSN s-a rupt, PDL a dispărut, oamenii au rămas
Aceeași continuitate se vede în politică. După ruptura FSN, filiera asociată lui Ion Iliescu trece prin FDSN și PDSR înainte de a deveni PSD, în timp ce cealaltă ramură evoluează prin PD și apoi PDL, formațiunea legată decisiv de ascensiunea lui Traian Băsescu. În 2014, PDL fuzionează cu PNL și formațiunea rezultată păstrează numele Partidul Național Liberal. Aici precizia este obligatorie: PNL-ul istoric nu provine din FSN. Dar actualul PNL a absorbit PDL, iar odată cu PDL nu au intrat într-un partid doar o siglă și un patrimoniu, ci parlamentari, primari, organizații județene, foști miniștri, secretari de stat, funcționari și o generație politică formată sau consolidată în epoca Băsescu-Boc.
Pe cealaltă parte, PSD reprezintă principala continuitate politică a filierei iliesciene. Cele două mari familii politice s-au atacat, s-au anchetat reciproc, și-au cerut voturile prezentându-se drept singura salvare împotriva celeilalte, dar au guvernat atât alternativ, cât și împreună și au negociat de-a lungul anilor funcții, majorități și numiri în instituțiile statului. Asta nu transformă automat PSD și PNL într-o singură organizație și cu atât mai puțin dovedește existența unei structuri infracționale comune. Arată însă ceva ce discursul electoral ascunde convenabil: schimbarea partidului aflat la Palatul Victoria nu a însemnat întotdeauna schimbarea elitelor care controlează diferitele etaje ale statului.
Sistemul poate funcționa fără un singur șef
Poate că aici se află una dintre marile erori ale ultimilor 36 de ani: am căutat mereu un singur păpușar. Iliescu, Băsescu, Coldea, Kövesi, Iohannis sau oricine era suficient de puternic într-un anumit moment pentru a putea primi rolul de regizor al întregii Românii. Dar o structură care supraviețuiește atâtor președinți, zeci de guverne, schimbări de majoritate, dispariției unor partide și pensionării unor personaje nu trebuie să funcționeze ca o piramidă. Poate funcționa mult mai simplu și mult mai eficient, asemenea unei rețele neuronale: prin conexiuni construite în timp, cariere care se intersectează, instituții obișnuite să coopereze, oameni care se cunosc de zeci de ani și interese care pot converge fără ca cineva să trimită în fiecare dimineață ordinul zilei.
Într-un asemenea sistem, dispariția unei sigle nu înseamnă dispariția oamenilor care au purtat-o, plecarea unui președinte nu anulează numirile făcute în mandatele sale, iar schimbarea unui șef de parchet nu șterge generația profesională crescută sub el. Nu este nevoie ca fiecare pesedist să se întâlnească în secret cu fiecare liberal și nici ca fiecare procuror să primească instrucțiuni de la un serviciu. Tocmai asta face continuitatea instituțională atât de greu de investigat: o parte este perfect normală într-un stat, iar o altă parte poate deveni problematică atunci când relațiile, influența și protecția reciprocă ajung să conteze mai mult decât regulile formale. Linia dintre cele două nu se descoperă prin sloganuri, ci prin documente.
Călin Georgescu aduce toate aceste fire în prezent
Pe 24 noiembrie 2024, Călin Georgescu termină primul tur al alegerilor prezidențiale pe primul loc. La 6 decembrie, Curtea Constituțională anulează întregul proces electoral. În fundamentarea instituțională a deciziei intră informații declasificate provenite de la structuri ale statului, inclusiv servicii de informații. Formula trebuie păstrată exactă, tocmai pentru că subiectul este exploziv: serviciile nu au anulat alegerile; CCR le-a anulat. Dar informațiile furnizate de structurile de securitate au făcut parte din contextul instituțional care a precedat hotărârea. Ulterior, Georgescu nu mai participă la scrutinul repetat, apar și se dezvoltă mai multe dosare penale, iar în septembrie 2026 ajunge în arest preventiv în cauza instrumentată de DIICOT. Reuters consemnează că Georgescu neagă acuzațiile și că arestarea din 29 septembrie a venit după ce prima instanță îl plasase sub control judiciar.
Niciunul dintre aceste episoade, privit separat, nu demonstrează existența unui plan pentru eliminarea politică a lui Georgescu. Succesiunea lor face însă imposibil ca presa să nu pună întrebări. Dacă anularea alegerilor a fost indispensabilă pentru apărarea ordinii constituționale, documentele și argumentele trebuie să reziste examinării publice. Dacă excluderea lui din competiția electorală ulterioară a fost obligatorie juridic, motivarea trebuie analizată. Dacă arestarea preventivă din 2026 este necesară pentru buna desfășurare a anchetei, criteriile concrete trebuie comparate cu soluția Tribunalului și cu practica din alte dosare. A cere explicații instituțiilor nu înseamnă atacarea statului de drept. Într-un stat de drept, tocmai instituțiile care exercită cea mai mare putere trebuie să suporte cea mai atentă examinare.
Magia Petroviană nu este un om. Este continuitatea
De aceea titlul acestei investigații nu trebuie citit ca teoria unui Traian Băsescu pensionar care ar conduce România anului 2026 din sufragerie. Ar fi prea simplu și, fără probe, ar fi jurnalism prost. „Petrov” este simbolul unei epoci în care vechiul și noul s-au amestecat până când granița dintre ele a devenit greu de văzut: colaboratorul dovedit al Securității ajuns președinte al României euroatlantice, serviciile reformate care ajung să lucreze prin protocoale secrete cu parchetele, partidul prezidențial care dispare juridic dar își continuă o parte dintre oameni în altă formațiune, politicieni și magistrați ale căror cariere traversează administrații declarate public adversare.
Și tocmai aici PSD și PNL devin imposibil de scos din ecuație. Nu pentru că ar exista o hârtie pe care cele două partide au semnat că vor conduce împreună România pentru totdeauna, ci pentru că au administrat alternativ sau împreună o parte uriașă a puterii postdecembriste și au participat, prin președinți, Parlament și guverne, la mecanismele prin care sunt ocupate poziții decisive ale statului. Oamenii care au supraviețuit tuturor acestor rotații sunt mai interesanți pentru investigația noastră decât spectacolul certurilor televizate. Un ministru pleacă, un partid își schimbă sigla, un premier este sacrificat, dar rețeaua de oameni care știe cum funcționează administrația, cine decide, cine numește și cine poate deschide o ușă rămâne mult mai mult timp decât personajul împins temporar în fața camerelor.
Procurorii și judecătorii: cine sunt oamenii care au ajuns să decidă soarta lui Georgescu
Când coborâm de la partide, servicii și instituții la oamenii care au pus efectiv semnătura pe actele din dosarele lui Călin Georgescu, continuitatea capătă nume, funcții și date. Unul dintre cele mai importante este Marius Iacob, procuror cu o carieră începută în anii '90, trecut prin Parchetul Judecătoriei Sectorului 6 și Parchetul Tribunalului București, numit în 2005 director general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, apoi ajuns în conducerea Parchetului General și, ulterior, prim-adjunct al procurorului general. A trecut și prin DNA, unde a ocupat funcția de procuror-șef adjunct în mandatul Laurei Codruța Kövesi. Două decenii după ascensiunea sa în structurile centrale ale justiției, îl regăsim procuror de caz în anchetele lui Călin Georgescu: Parchetul General confirma în mai 2025 că Iacob dispusese extinderea urmăririi penale în dosarul privind promovarea cultului unor persoane condamnate pentru crime de război și promovarea ideilor fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe.
În celălalt dosar, mult mai greu politic, cel privind presupusele acțiuni împotriva ordinii constituționale după anularea alegerilor, rechizitoriul din septembrie 2025 a fost întocmit de procurorii Marius Iacob și Gheorghe Cornescu de la Parchetul General. Georgescu a fost trimis în judecată alături de Horațiu Potra și alți inculpați pentru acuzații care includ complicitate la tentativă la comiterea unor acțiuni împotriva ordinii constituționale și comunicarea de informații false. Legalitatea rechizitoriului a trecut ulterior de camera preliminară, iar Înalta Curte a dispus în august 2026 începerea judecății pe fond. Acestea sunt faptele procedurale; vinovăția rămâne de stabilit în proces.
Biografia lui Iacob devine relevantă tocmai prin lungimea ei. Nu avem în față un procuror apărut în 2025 odată cu Georgescu, ci un magistrat care a traversat succesiv administrația penitenciarelor, Parchetul General și DNA și care a ocupat poziții de conducere în perioada în care sistemul judiciar românesc era remodelat profund. Asta nu demonstrează că dosarele lui Georgescu au fost comandate politic. Dar într-o investigație despre continuitatea instituțională ar fi absurd să ignorăm faptul că oamenii formați și promovați în perioada de maximă expansiune a sistemului Băsescu–Macovei–Kövesi continuă, două decenii mai târziu, să instrumenteze unele dintre cele mai sensibile dosare politice ale țării.
Și există un motiv suplimentar pentru care activitatea profesională a procurorului trebuie examinată, nu sanctificată doar pentru că poartă roba statului. În septembrie 2026, o investigație NewsCenter bazată pe ordonanța de clasare a relatat că Marius Iacob a clasat dosarul în care Cristian Silviu Albu, soțul fostei șefe DIICOT Alina Albu, fusese reclamat pentru agresiune sexuală, tentativă la agresiune sexuală și folosirea abuzivă a funcției în scop sexual. Publicația consemnează că ordonanța considera confirmat un comportament fizic „necuviincios”, „infantil și bizar”, dar cauza a fost totuși clasată. Existența acelei soluții nu dovedește favoritism și nu poate fi pusă mecanic în balanță cu dosarele Georgescu; ridică însă o întrebare jurnalistică perfect legitimă despre standardele diferite pe care publicul are dreptul să le compare atunci când același procuror instrumentează cauze de maxim interes public.
Nici traseul judecătorilor nu trebuie lăsat într-o notă de subsol. Dragoș-Valentin Mirea a fost numit judecător la Judecătoria Cornetu prin decret prezidențial la 26 ianuarie 2017. Documentul oficial îl fixează exact în timp: Decretul nr. 137, semnat de Klaus Iohannis după hotărârea CSM din 12 ianuarie 2017. Ulterior apare în conducerea Secției penale de la Cornetu, iar evidențele instanței îl consemnează apoi delegat la Tribunalul Ilfov. În numai câțiva ani, fostul polițist intrat în magistratură ajunge de la o judecătorie la nivelul tribunalului și apoi la Curtea de Apel București, unde, în septembrie 2026, este judecătorul cooptat pentru rezolvarea divergenței în dosarul măsurii preventive a lui Georgescu.
Trecutul său profesional face comparația cu atât mai necesară. Într-un dosar din perioada Judecătoriei Cornetu, Mirea i-a achitat pe doi polițiști acuzați de purtare abuzivă, iar soluția a fost ulterior răsturnată de instanța superioară, care i-a condamnat. Nu rezultă de aici că fostul polițist devenit judecător și-a protejat foștii colegi și ar fi incorect să scriem asta ca fapt. Dar când același magistrat ajunge să dea votul care transformă controlul judiciar al unui fost candidat prezidențial în arest preventiv, presa are nu numai dreptul, ci obligația să-i citească biografia, hotărârile și standardele de apreciere. Independența justiției nu înseamnă imunitatea judecătorului față de examinarea publică. Înseamnă exact contrariul: nimeni nu îi poate dicta soluția, dar societatea poate cere să înțeleagă cum a ajuns la ea.
Iar dosarul Georgescu oferă încă un detaliu care nu trebuie ascuns sub covor: magistrații înșiși nu au gândit identic. În februarie 2026, menținerea controlului judiciar într-un alt dosar Georgescu a necesitat tot un complet de divergență, iar opinia minoritară cerea chiar revocarea măsurii preventive. În septembrie, Tribunalul București consideră din nou suficient controlul judiciar în dosarul DIICOT, după care la Curtea de Apel doi judecători ajung iar la opinii diferite și este nevoie de un al treilea pentru formarea majorității care dispune arestarea. Asta nu dovedește o conspirație. Dovedește ceva poate mai important pentru cetățean: în interiorul sistemului există diferențe reale de interpretare, iar deciziile prezentate ulterior publicului ca produsul impersonal al „Justiției” sunt, în realitate, luate de oameni, cu biografii, cariere și propriile interpretări ale legii.
Și aici ajungem la punctul în care Magia Petroviană trebuie să înceteze să mai fie numai povestea lui Băsescu, a lui Coldea, a lui Kövesi, a PSD-ului sau a PNL-ului. România nu are nevoie de încă o teorie în care înlocuim un adevăr incomod cu o conspirație comodă. Are nevoie să afle dacă instituțiile sale sunt suficient de puternice încât să se curețe singure atunci când în interiorul lor apar relații de influență, favoritisme, conflicte de interese sau abuzuri. Dacă asemenea fapte există, ele trebuie demonstrate și sancționate individual. Dacă nu există, oamenii acuzați pe nedrept trebuie apărați cu aceeași hotărâre.
Pentru că statul de drept nu înseamnă statul procurorilor, statul judecătorilor, statul serviciilor, statul PSD, statul PNL sau statul unui președinte. Statul de drept este statul cetățeanului, în care procurorul trebuie să dovedească, judecătorul trebuie să motiveze, serviciul secret trebuie să rămână în limitele legii, politicianul trebuie să răspundă pentru numirile sale, iar presa trebuie să poată întreba cine, când, cum și de ce fără să fie acuzată că atacă Justiția numai pentru că refuză să îngenuncheze în fața ei.
România a plătit prea scump pentru libertatea câștigată în decembrie 1989 ca să accepte o nouă castă intangibilă, indiferent ce uniformă, costum sau robă poartă. Nu vrem o justiție supusă politicului, dar nici o putere judiciară ferită de orice control public. Nu vrem servicii slabe într-o Europă amenințată, dar nici servicii care ar putea deveni actori politici. Nu vrem procurori speriați de politicieni, dar nici cetățeni obligați să se teamă de procurori. Iar dacă există rețele de corupție, protecție sau influență care și-au întins tentaculele în instituțiile statului, lupta împotriva lor nu este o luptă împotriva României. Este o luptă pentru România.
Adevăratul patriotism nu înseamnă să aperi un partid, un procuror, un judecător sau chiar pe Călin Georgescu cu orice preț. Înseamnă să aperi regula care trebuie să fie aceeași pentru toți. Să nu existe intangibili. Să nu existe „ai noștri” pentru care legea se îndoaie și „ai lor” pentru care legea devine bâtă. Să nu existe mafie politică, mafie economică sau mafie instituțională protejată de stema României de pe perete.
Dacă Georgescu este vinovat, statul trebuie să o demonstreze prin probe și să-l condamne printr-un proces corect. Dacă este nevinovat, același stat are obligația să-i redea libertatea și onoarea fără să se ascundă după comunicate. Iar dacă, urmărind aceste dosare, vom descoperi că în spatele unor instituții există oameni care au confundat puterea publică cu proprietatea personală, atunci numele lor trebuie scoase la lumină indiferent dacă sunt pesediști, liberali, procurori, judecători, ofițeri sau foști președinți.
România nu aparține sistemului. Sistemul aparține României. Iar instituțiile statului există pentru cetățean, nu cetățeanul pentru instituții. Asta este linia dincolo de care o democrație încetează să mai fie decor și începe să fie, în sfârșit, stat de drept.