Revoluționarii din 1789 au fost eroi. Cei din 2026 sunt teroriști?

Privesc Parisul. Privesc transmisiunile din Place de la République, fumul, flăcările și oamenii revoltați. Apoi citesc comentariile. Îndoctrinații sistemului descoperă extremiști și chiar «teroriști». Ce ironie istorică! În țara care celebrează Revoluția Franceză, apărătorii ordinii de astăzi par să fi moștenit reflexele curtenilor regelui.

1789. Când oamenii de rând au tulburat liniștea nobililor

Franța regelui Ludovic al XVI-lea era măcinată de privilegii, inegalități și criză financiară. Țărani, meșteșugari și lucrători urbani, parte a Stării a Treia, suportau povara unei ordini în care nașterea conta mai mult decât meritul. Nu era încă proletariatul industrial modern, dar era lumea celor care munceau și plăteau.

În 1789, Bastilia a fost luată cu asalt. Au existat violențe și morți, iar revoluția avea să cunoască ulterior perioada Terorii. Astăzi, Franța celebrează 14 iulie. Dar dacă Bastilia ar fi atacată acum, cum ar suna titlurile? «Extremiștii amenință ordinea publică»? Cine ar mai întreba de ce s-au revoltat oamenii?

Înainte de 14 iulie, Franța cunoscuse ani de recolte slabe, scumpirea pâinii și un stat împovărat de datorii. Statele Generale, convocate în mai 1789, au deschis o confruntare asupra reprezentării și privilegiilor. Deputații Stării a Treia au revendicat dreptul de a reprezenta națiunea. Jurământul din Sala Jeu de Paume, din iunie, a anunțat că vechea ordine nu mai putea decide singură viitorul țării. Bastilia a devenit simbolul unei rupturi care începuse deja.

Și cine erau acești oameni pe care manualele îi numesc astăzi revoluționari? Nu o mulțime omogenă de sfinți, ci oameni cu interese, idealuri și furii diferite: burghezi care cereau reprezentare, artizani și lucrători urbani apăsați de prețul pâinii, țărani împovărați de obligații feudale. Istoria nu le-a acordat tuturor aceeași dreptate. Dar nici nu i-a redus la zgomotul străzii.

Nobilii de ieri și aristocrația privilegiilor de astăzi

Nu pretind că Europa anului 2026 este identică monarhiei. Avem constituții, alegeri și drepturi. Dar instituțiile democratice nu elimină automat aroganța, privilegiile sau tentația celor aflați la putere de a-i disprețui pe cei care îi contestă. Nobilii invocau rangul; privilegiații contemporani pot invoca funcția, expertiza și influența. Poți vorbi despre progres și să privești de sus muncitorul care nu-și mai poate plăti facturile.

Privilegiul nu se măsoară doar în palate. Se măsoară și în distanța dintre cei care hotărăsc și cei care suportă consecințele hotărârilor. Un politician vorbește despre austeritate de la tribună; un muncitor o simte la casă, în factura de încălzire, în rata lunară și în coșul de cumpărături. Când primul îl acuză pe al doilea că nu înțelege «necesitatea reformelor», problema nu este doar economică. Este una de respect.

Iar îmbuibații nu trebuie căutați numai printre miliardari. Există și o aristocrație a relațiilor, a contractelor publice, a ușilor care se deschid doar pentru cei cu legitimația potrivită. Există cercuri în care eșecul se plătește din bani publici și cercuri în care o singură greșeală înseamnă pierderea locului de muncă. Într-o democrație, asemenea diferențe trebuie cercetate și contestate, nu sanctificate.

Dresații ideologic și comunicatul ridicat la rang de adevăr

Li se spune că o taxă este necesară și aplaudă. Li se spune că un sacrificiu este inevitabil și îl justifică. Li se spune că protestatarul este extremist și repetă eticheta. Nu mă refer la oamenii care au alte opinii decât mine, ci la cei care au renunțat să mai judece independent. Aceasta nu este gândire critică. Este obediență ridicată la rang de virtute.

Cel mai curios spectacol îl oferă aceia care recită cu solemnitate «Libertate, egalitate, fraternitate», dar tresar iritați când libertatea înseamnă și un om furios în piață, egalitatea înseamnă verificarea privilegiilor, iar fraternitatea înseamnă să asculți vocea celui care nu are acces la microfon. Să admiri o revoluție numai după ce a devenit sărbătoare națională este comod. Să asculți nemulțumirea prezentului cere curaj.

La Paris, imaginile publicate de Brut. din Place de la République arată tensiunea din stradă. Nu sunt un verdict asupra tuturor celor prezenți și nici dovada că protestul, în sine, ar fi terorism. Sunt un motiv în plus să întrebăm de ce oamenii ajung să conteste puterea și cum răspund autoritățile.

Parisul de astăzi: ce se vede dincolo de fum?

În imaginile cu fum negru, privirea se oprește inevitabil la foc. Dar jurnalismul nu se poate opri acolo. Trebuie stabilite data și locul fiecărei secvențe, revendicările participanților, amploarea manifestației, intervenția forțelor de ordine și răspunderea individuală pentru violențe. O filmare poate arăta o confruntare. Nu poate, singură, demonstra că întreaga societate este în revoltă sau că toți cei prezenți au aceeași vină.

Al doilea material, publicat de Euronews, nu este din Paris, ci din Lyon. El prezintă vandalizarea și incendierea unui sediu al biroului de turism în contextul protestelor naționale față de costul vieții. Este un episod distinct, care trebuie condamnat și investigat ca atare, fără a transforma automat toți manifestanții în infractori sau «teroriști».

În materialele Brut. din Place de la République se văd fum, flăcări și tensiuni. Relatările despre manifestații vorbesc și despre elevi, profesori, sindicaliști, muncitori și participanți asociați Vestelor Galbene. Nu toți au aceleași revendicări. Dar a reduce întreaga mobilizare la o mașină incendiată înseamnă a evita întrebarea esențială: ce i-a adus în stradă?

Cine incendiază bunurile unui nevinovat trebuie să răspundă. Dar terorismul este o încadrare juridică precisă, nu o etichetă pentru orice revoltă. Nu afirm că autoritățile au declarat întreaga mișcare teroristă. Contest comentariile care îi transformă automat pe protestatari în dușmani ai societății.

Vestele Galbene au arătat deja, începând din 2018, cât de repede o dispută despre taxe și costul deplasării poate deveni o contestare a reprezentării politice. Nu toate revendicările lor au fost identice, iar mișcarea a cunoscut și episoade grave de violență. Dar cine vede în asemenea proteste numai vandalism ignoră tensiunea dintre Franța marilor centre de decizie și Franța oamenilor care depind de mașină, salariu și serviciile publice.

Cum se cheltuie astăzi banii copiilor care nici nu s-au născut

Să privim mecanismul, nu decorul. Guvernul promite cheltuieli pe care veniturile curente nu le acoperă. Diferența devine deficit. Pentru a-l finanța, statul emite titluri de datorie, cumpărate de investitori și instituții financiare. Banii intră astăzi în buget; dobânzile și rambursările apasă pe bugetele de mâine. Când datoria ajunge la scadență, statul o plătește din venituri sau o rostogolește prin noi împrumuturi. Iată lanțul pe care discursurile pompoase îl ascund în spatele expresiei «finanțare publică».

Cine câștigă? Creditorii încasează dobânzi, furnizorii primesc plăți, consultanții facturează expertiză, iar politicienii își trec investițiile în bilanțul electoral. Dacă proiectele sunt utile și bine executate, împrumutul poate produce beneficii. Dacă însă contractele sunt umflate, atribuite clientelar ori folosite pentru propagandă, cetățenii rămân cu factura, iar apropiații puterii pot rămâne cu profitul. Aici începe întrebarea despre corupție, nu la simpla existență a datoriei.

Schema politică a risipei poate fi de o nerușinare matematică: promiți cu bani împrumutați, inaugurezi cu panglică și fotograf, transferi riscul asupra contribuabililor, apoi dispari din funcție înainte de scadență. Dacă un proiect costă dublu, cine a aprobat devizul? Dacă firma câștigătoare are legături cu partidul, cine a verificat conflictul de interese? Dacă rezultatul nu există, cine răspunde? Nu mai accept povestea că cetățeanul trebuie să tacă fiindcă «experții știu». Vreau documente, cifre, beneficiari reali și răspundere.

Corupția nu începe la plicul cu bani. Începe când interesul public devine afacere de partid

Există o corupție penală, care se probează cu acte, tranzacții și hotărâri judecătorești. Dar există și o putreziciune politică: funcții împărțite pentru fidelitate, consilii de administrație umplute cu sinecuri, achiziții fără concurență reală, companii publice transformate în feude, reforme anunțate pentru camerele de filmat și abandonate când se stinge lumina. Pentru acuzațiile concrete trebuie dovezi; pentru judecata politică avem dreptul să întrebăm cine a decis și cine a beneficiat.

Acești administratori ai viitorului nostru se poartă prea des ca niște proprietari ai prezentului. Ei votează bugete, aprobă împrumuturi, numesc oameni, distribuie contracte și cer apoi recunoștință pentru că au «adus bani». Banii cui, domnilor? Ai partidului? Ai ministrului? Ai unei caste care confundă bugetul statului cu o pușculiță de campanie? Sunt banii celor care muncesc acum și ai celor care vor munci după noi. Fiecare euro cheltuit prost astăzi reduce spațiul fiscal de mâine pentru școli, spitale și infrastructură.

Nu spun că fiecare politician este corupt și nici că orice credit public este un furt. Spun că o elită politică obișnuită să administreze bani pe care nu i-a produs și datorii pe care nu le va achita personal merită o supraveghere necruțătoare. Corupția dovedită trebuie pedepsită, iar risipa ascunsă în proceduri trebuie expusă. Când cetățeanul este somat să-și strângă cureaua, guvernantul nu are dreptul moral să-și ascundă contractele după uși închise.

Cine plătește privilegiile?

Cine conduce camioanele, construiește casele, lucrează în fabrici, îngrijește bolnavii? Clasa muncitoare. Oamenii cărora li se cere mereu să accepte scumpiri, reforme și sacrificii. Tranziția verde, înarmarea, sprijinul pentru Ucraina, pensiile, școlile și spitalele au costuri. Nu pretind că fiecare euro pentru apărare a fost luat direct dintr-o școală, dar cetățeanul are dreptul să întrebe cine plătește, cine beneficiază și ce datorii vor moșteni copiii săi.

Când un guvern explică faptul că nu sunt bani pentru toate, cetățeanul are dreptul să ceară cifre, contracte, evaluări și priorități. Ce cheltuieli produc rezultate? Ce programe au fost ratate? Ce achiziții sunt verificate? Ce promisiuni se transformă în servicii concrete? Nu este extremism să ceri contabilitatea puterii. Este minimul unei democrații.

În Germania, elevii au afișat «Euer Krieg – ohne uns!» — «Războiul vostru, fără noi!». Rusia a invadat Ucraina, dar acest fapt nu anulează dreptul oamenilor de a cere transparență despre costuri, obiective și soluții diplomatice. Nici realitatea schimbărilor climatice nu transformă automat orice taxă într-o politică echitabilă. Iar cheltuielile din pandemie trebuie să rămână supuse controlului democratic.

Presa de curte și memoria selectivă a libertății

Presa de curte, în sensul meu polemic, numără mașinile arse, dar nu întreabă de ce elevii au ieșit din clase. Reproduce comunicatele, dar nu cercetează nemulțumirile. Ce comod este să admiri revoluțiile după două sute de ani! Să depui coroane la monumentele celor care au înfruntat privilegiile și să privești cu dispreț oamenii care contestă puterea de astăzi.

Presa ar trebui să pună aceeași întrebare incomodă tuturor: protestatarului care aruncă o piatră și ministrului care cheltuiește milioane; sindicalistului care lansează o acuzație și instituției care răspunde printr-un comunicat; omului care incendiază și celui care decide politicile contestate. Independența nu înseamnă să fii automat de partea străzii. Înseamnă să nu devii automat portavocea palatului.

În 1789 apărau regele. În 2026 apără sistemul. Dar cine apără oamenii?

Nu toate revoltele sunt drepte, nu toate metodele sunt acceptabile, iar Revoluția Franceză a cunoscut crime și represiune. Dar nici o putere nu devine dreaptă numai pentru că există. Dacă un cetățean comite o infracțiune, legea trebuie să funcționeze. Dacă un guvern administrează prost resursele, controlul democratic trebuie să funcționeze. Prima obligație nu o anulează pe a doua.

Există, firește, o deosebire esențială: în 1789, francezii se ridicau împotriva unei monarhii de drept divin, în vreme ce cetățenii Franței contemporane dispun de mecanisme democratice de contestare. Tocmai de aceea protestul pașnic, libertatea presei, transparența bugetară și răspunderea guvernanților trebuie apărate cu și mai multă fermitate. Comparația istorică nu cere repetarea violenței; cere refuzul disprețului.

Celor care glorifică revoluționarii din 1789, dar îi disprețuiesc pe cetățenii revoltați ai prezentului, le las o întrebare: dacă ați fi trăit în Franța regelui Ludovic al XVI-lea, ați fi apărat oamenii care contestau privilegiile sau le-ați fi cerut să se întoarcă liniștiți acasă? Nu vă grăbiți să răspundeți. S-ar putea să descoperiți că, deși vă place să vorbiți despre Bastilia, instinctul vostru politic este să apărați palatul.