CBCRO NEWS / ilustrație generată cu AI · Reutilizare cu atribuirea sursei CBCRO NEWS / CBCRO MEDIA. · Sursa imaginii
În ce stat trăim? Întrebarea aceasta este paradoxul nostru național. Noi alcătuim statul, noi îl finanțăm, noi îi alegem conducătorii, iar apoi vorbim despre el ca despre o stăpânire străină. Îl privim pe politician ca pe un boier și pe funcționar ca pe un dregător căruia trebuie să-i cerem voie. Ne indignăm când puterea nu ne ascultă, dar uităm că noi i-am dat mandatul și că răspunderea noastră civică nu se încheie în cabina de vot.
Pe vremuri, boierul se năștea boier. Moștenea pământ, avere și privilegii. Țăranul nu era chemat să aleagă cine stăpânește moșia. Nu toți țăranii erau iobagi, dar ordinea socială nu le oferea drepturile politice pe care le avem astăzi. În epoca fanariotă, Țările Române erau deja sub suzeranitatea Imperiului Otoman; domnitorii confirmați de Poartă administrau un sistem de tributuri, dregătorii și obligații în care o parte a boierimii își apăra avantajele, iar povara ajungea adesea la oamenii care munceau.
Astăzi nu mai avem firman și haraci, avem Constituție, alegeri, parlamente și contracte strategice. Fauna fanariotă, în satira noastră, nu mai trebuie trimisă de la Constantinopol: o putem alege singuri. Parlamentarul, primarul, președintele, consilierul județean își primesc mandatul de la cetățeni, nu privilegiul din naștere. Iar cetățeanul are pentru câteva minute gloria de a fi suveran: pune ștampila, pleacă acasă și lasă boierul ales să se ocupe de toate. Tocmai atunci începe problema.
Boierul politic intră în instituție, participă la legiferare, administrează bugete, negociază contracte, aprobă cheltuieli și influențează numiri, în limitele atribuțiilor sale. În jurul lui se pot forma rețele de partid și de clientelism, unde slugărnicia valorează mai mult decât competența. Nu fiecare politician este corupt și nu fiecare funcționar este o slugă; dar când loialitatea față de șef înlocuiește obligația față de lege, instituția începe să semene cu o curte boierească întreținută din bani publici.
Înainte, boierul invoca porunca domnitorului, iar domnitorul obligațiile față de Poartă. Astăzi auzim despre reforme, necesități bugetare, parteneriate strategice, securitate și confidențialitate. Unele explicații sunt legitime. Altele trebuie cercetate cu atenție. Nu orice investiție străină este jaf și nu orice informație militară poate fi publicată. Dar cetățeanul are dreptul să întrebe: cine a negociat, cine câștigă, cine plătește, ce poate fi verificat și cine răspunde pentru decizii?
„Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.”
Constituția României, Articolul 31, alineatul (1) · Declarația originală
Contractul Bechtel pentru Autostrada Transilvania rămâne un exemplu al nevoii de control. Încheiat în 2003 pentru un proiect de aproximativ 415 kilometri, estimat inițial la circa 2,2 miliarde de euro, a fost reziliat în 2013 după realizarea a aproximativ 52 de kilometri și cheltuieli raportate de aproximativ 1,4 miliarde de euro. Controversele privind transparența documentelor au fost, la rândul lor, publice. Cetățeanului i se cer chitanțe și justificări; de la stat, când este vorba despre miliarde, ar trebui să cerem o rigoare cel puțin egală.
Privatizarea Petrom din 2004 ridică alte întrebări despre negocierea interesului public. OMV a dobândit controlul de 51% printr-o tranzacție de aproximativ 1,5 miliarde de euro, care a inclus atât plata pentru acțiuni, cât și o majorare de capital. Nu întreaga sumă a reprezentat încasare directă la buget. A spune că privatizarea dovedește automat un furt ar fi nejustificat. A spune că, fiind aprobată prin lege, nu mai poate fi evaluată critic ar fi la fel de greșit. Cine a negociat valoarea, ce obligații au fost asumate și ce beneficii a avut societatea?
În cazul sprijinului acordat Ucrainei, există un motiv real pentru protejarea anumitor informații militare. Dar securitatea nu ar trebui transformată într-o formulă magică prin care dispare orice întrebare despre controlul financiar. Putem proteja datele operaționale și, în același timp, putem cere mecanisme de audit, raportări agregate acolo unde sunt posibile și răspundere democratică. Banul public nu devine proprietatea politicianului doar pentru că acesta rostește expresia «interes național».
Și când omul nu mai acceptă explicațiile, când protestează? În epoca fanariotă, domnitorii și boierii puteau folosi arnăuți pentru pază și alte însărcinări. Nu toți arnăuții au fost instrumente ale represiunii și nu toate împotrivirile istorice au fost eroice. Dar în satira politică arnăutul a rămas imaginea forței puse în slujba privilegiului. Astăzi avem jandarmi și polițiști, instituții care trebuie să apere legea și drepturile oamenilor. Când forța este folosită abuziv împotriva manifestanților pașnici, comparația devine amară: contribuabilul ajunge să plătească inclusiv bastonul ridicat împotriva sa.
Intervenția Jandarmeriei din 10 august 2018, în Piața Victoriei, a generat numeroase plângeri și o lungă controversă judiciară. Au existat și violențe împotriva forțelor de ordine, care trebuie evaluate separat, fără a justifica automat folosirea disproporționată a forței. Întârzierile procedurilor și discuțiile despre prescripție au adâncit neîncrederea publică. Prescripția nu este o constatare a vinovăției; nici durata excesivă a unui dosar nu este, singură, dovada unei conspirații. Dar o justiție care ajunge prea târziu riscă să lase societatea fără răspunsul de care are nevoie.
Sluga modernă nu mai poartă caftan și nu ține calul boierului. Poate avea diplomă, funcție, birou și un vocabular administrativ impecabil. Știe să invoce proceduri, competențe, excepții și termene. Nu mă refer la profesioniștii care își fac cinstit datoria, ci la aceia care își înțeleg cariera ca pe un exercițiu de supunere față de șef, nu față de lege. O democrație nu se apără doar cu alegeri; se apără cu instituții independente, funcționari integri și răspundere pentru abuzuri.
În memoria populară, haiducul vedea nedreptatea și se împotrivea. Istoria haiduciei este mai complicată decât legenda, iar Tudor Vladimirescu nu a fost pur și simplu un haiduc; mișcarea sa din 1821 a contribuit însă la sfârșitul domniilor fanariote. Astăzi nu avem nevoie de dreptate făcută cu arma. Haiducul civic este omul care cere documente, jurnalistul care verifică, avertizorul de integritate care vorbește, cetățeanul care protestează pașnic. Niciunul nu are automat dreptate doar pentru că se opune puterii, dar nici nu devine dușman al statului pentru că îi pune întrebări.
Ne uităm la francezi, germani sau italieni când ies în stradă, fac greve și cer socoteală guvernelor. Uneori îi numim huligani înainte să aflăm ce contestă. Violența și distrugerile trebuie condamnate, dar protestul pașnic nu este huliganism. Este una dintre expresiile cetățeniei. La noi, prea des, respectul pentru lege este confundat cu tăcerea în fața autorității, iar patriotismul cu apărarea politicianului preferat. Ne revoltăm când este nedreptățit omul nostru și găsim scuze când aceeași nedreptate îl lovește pe adversar.
„Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere”
Constituția României, Articolul 39 — Libertatea întrunirilor (extras) · Declarația originală
Și cine îi alege pe boierii politici? Noi. Există propagandă, manipulare, dezinformare și promisiuni înșelătoare; ele nu absolvă politicianul de răspunderea pentru propriile fapte. Dar nici alegătorul nu poate transforma votul într-o ceremonie după care abandonează controlul. Îi alegem, le finanțăm instituțiile, îi aplaudăm și apoi ne mirăm că nu ne mai ascultă. Boierul de ieri nu avea nevoie de votul țăranului. Boierul politic de astăzi are nevoie de votul cetățeanului. Iar aceasta este diferența uriașă pe care riscăm să o irosim.
În ce stat trăim? În statul pe care îl alcătuim noi, dar pe care prea des îl lăsăm pe mâna altora. Am schimbat domnitorii cu președinți, divanurile cu parlamente și privilegiile moștenite cu mandate electorale. Constituția ne oferă drepturi și mijloace de control pe care strămoșii noștri nu le aveau. Nu trăim juridic în epoca fanariotă. Dar atunci când acceptăm opacitatea, clientelismul și servilismul, când ne purtăm ca niște supuși în loc de cetățeni, readucem în viața publică reflexe care ar fi trebuit să rămână în istorie.
P.S. — În ce stat trăim? În statul unor țărani care n-au învățat să fie cetățeni.
Ce urăște țăranul din această satiră? Adevărul spus verde în față. Nu țăranul care muncește pământul, ci omul care a moștenit mentalitatea supusului și nu suportă să i se spună că își predă singur puterea. Poate invoca frica de Dumnezeu, onoarea, patria și respectul pentru autoritate, dar se teme mai tare să audă ori să citească adevărul incomod: că, deși are drept de vot, continuă să gândească asemenea celui care aștepta porunca boierului. Că uneori nu îl deranjează abuzul, ci doar faptul că abuzul vine de la partidul advers.
Nu este o insultă la adresa oamenilor de la sate. România rurală a dat oameni demni, curajoși și solidari. Este o critică a supunerii transformate în virtute și a obedienței confundate cu cetățenia. Am moștenit și revolta, nu doar plecăciunea. Democrația ne-a dat instrumente pentru a ne apăra drepturile fără să devenim haiduci înarmați, dar instrumentele nefolosite nu apără pe nimeni.
„Suveranitatea națională aparține poporului român”
Constituția României, Articolul 2, alineatul (1) · Declarația originală
Constituția nu lasă loc de interpretări în privința titularului puterii. Poporului îi aparține suveranitatea, nu partidului, nu primarului și nu președintelui. Numai că suveranitatea nu se exercită printr-o plecăciune în fața alesului, ci prin participare și control democratic.
Am învățat să ne alegem conducătorii, dar încă învățăm să nu ne mai închinăm în fața lor. Poate că problema nu este că trăim într-un stat de țărani, ci că prea mulți dintre noi continuă să gândească precum supușii boierului. Și până nu vom înțelege că statul suntem noi, vom continua să ne alegem boierii, să le finanțăm curțile, să le suportăm arnăuții și să ne întrebăm cu o uimire aproape nevinovată: în ce stat trăim?