Luni, 12 octombrie 2026, în jurul orei 18:45, în comuna Peretu din județul Teleorman, un autoturism condus de actorul Toma Cuzin, cunoscut milioanelor de telespectatori drept Firicel din „Las Fierbinți”, a intrat în coliziune cu mașina din față, într-un accident soldat cu pagube materiale. Polițiștii au constatat că actorul avea dreptul de a conduce suspendat, iar potrivit informațiilor publice, aparatul DrugTest a indicat un rezultat pozitiv care trebuie confirmat sau infirmat prin analize toxicologice. Actorul a fost reținut, iar cercetările continuă.
Numai că adevărata știre nu se termină aici și nici nu începe în octombrie 2026. Când deschidem arhivele, numele actorului apare și în episoade mai vechi privind substanțe interzise și conducerea autovehiculelor, inclusiv în 2016 și 2018, iar în 2022 a existat o hotărâre judecătorească privind fapte rutiere. De aici pornește acest editorial: nu de la teoria abstractă a drogurilor, ci de la întrebarea cât de eficiente sunt sancțiunile, câtă responsabilitate își asumă persoanele publice și ce mesaj primește o societate care transformă actorii, cântăreții și influencerii în modele de viață.
Aici începe pentru mine partea cea mai respingătoare a fenomenului: vedeta care apare pe ecran și îmi povestește despre succes, disciplină, muncă, bani, vacanțe și cât de minunată este viața ei, după care, când începi să cauți prin dosare și arhive, descoperi episoade cu droguri, conducere sub influență sau alte probleme pe care industria divertismentului le spală repede, pentru ca personajul să poată reveni în studio și să continue să dea lecții publicului. Nu contest talentul nimănui. Contest impostura morală prin care celebritatea este confundată cu valoarea umană și succesul profesional devine detergent pentru orice comportament.
Dorian Popa a fost condamnat definitiv în 2026 într-un dosar de conducere sub influența canabisului. Margherita de la Clejani și Fulgy au ajuns, la rândul lor, în dosare privind conducerea sub influența substanțelor interzise. Alte persoane publice au fost testate, cercetate sau pomenite în anchete, fiecare situație având propriul rezultat juridic și trebuind judecată după probele sale. Dar întrebarea socială rămâne: ce vede adolescentul care urmărește asemenea personaje? Vede succesul, mașina, banii, vacanța, milioanele de urmăritori, apoi vede scandalul cu droguri și, câteva luni mai târziu, îl găsește pe același om din nou pe ecran, din nou aplaudat, din nou monetizat.
Cu drogurile nu reușești în viață. Poți reuși în ciuda lor, poți scăpa de dependență, te poți trata și îți poți reconstrui viața, iar omul care face asta merită respect și o a doua șansă. Dar drogul nu este succes, nu este inteligență și nu este accesoriul „cool” pe care industria divertismentului îl poate tolera în jurul celebrității.
Istoricul public relatat de presă merge în urmă cu ani. Potrivit investigațiilor și relatărilor din presă, în 2016 analize toxicologice au indicat THC și MDMA. În 2018 au existat alte episoade și dosare privind deținerea de substanțe și conducerea, iar în 2022 Judecătoria Sectorului 3 a stabilit în primă instanță o pedeapsă rezultantă de un an de închisoare, cu amânarea aplicării pedepsei, pentru fapte rutiere, inclusiv conducere sub influența substanțelor psihoactive. Aceasta nu înseamnă executarea unui an de detenție.
Iar acum, în octombrie 2026, numele actorului apare din nou. Tocmai de aceea întrebarea serioasă nu este numai ce s-a întâmplat în seara accidentului, ci ce efect au produs toate măsurile anterioare. Nu putem trata fiecare incident ca și cum memoria societății ar începe în dimineața în care apare comunicatul poliției. Toma Cuzin poate fi un actor foarte bun; talentul actoricesc nu este însă certificat de caracter și nici permis de circulație deasupra legii.
Dacă deschidem arhivele presei ajungem la unul dintre cele mai spectaculoase dosare antidrog ale anilor 2000, rămas în memoria publică drept „Cocaina VIP”. În ramificațiile anchetei au apărut numele lui Ion Alexandru Țiriac, Raluca Sandu, Ileana Lazariuc și ale altor persoane cunoscute. Presa vremii a publicat inclusiv declarații despre presupuse petreceri la care s-ar fi consumat cocaină. Apariția unui nume într-un dosar și declarația unui martor nu reprezintă însă condamnare, iar tocmai aici trebuie să fim mai exacți decât presa de scandal.
Dosarul „Cocaina VIP” nu este un mister pentru care trebuie să cerem, în gol, niște documente. În aprilie 2005, HotNews a relatat explicit concluzia inspectorilor CSM: procurorul Gheorghe Muscalu, pe atunci șef al DIICOT, și procurorul Corina Gheorghișan ar fi ascuns probe din dosarul „Cocaina pentru VIP-uri”. Inspectorii au constatat că opisul dosarului era incomplet și că lipseau declarațiile a patru martori care îl incriminau pe Țiriac junior, un denunț formulat chiar de acesta, o fotografie cu Ion Alexandru Țiriac și Raluca Sandu descrisă în presă ca surprinzând o farfurie cu resturi de cocaină și un card, precum și alte acte procedurale. În mai 2005, raportul inspectorilor a calificat deficiențele drept grave, iar Camera procurorilor a CSM a decis verificări ulterioare pentru posibile abateri sau infracțiuni. Acestea sunt constatări și măsuri relatate public, nu o condamnare penală a procurorilor. Dar este deja o informație concretă, de o gravitate enormă: în ancheta despre droguri și oameni influenți, controlul profesional a identificat lipsuri de probe, nu simple greșeli de redactare. În aceeași perioadă, Ion Alexandru Țiriac a fost achitat, în vreme ce inculpați din ramura separată a dosarului au primit, în primă instanță, pedepse de cinci până la zece ani. Diferența de soluții nu dovedește singură protecția, însă lipsa probelor constatată de inspectori justifică pe deplin întrebarea cine a răspuns pentru felul în care a fost instrumentată ancheta.
Un caz concret, relatat în octombrie 2026 de Observator și Adevărul, privește un agent de 22 de ani din cadrul Poliției Orașului Pantelimon, IPJ Ilfov. Potrivit relatărilor și declarației purtătoarei de cuvânt a IPJ, acesta a plecat în timpul programului, fără să-și anunțe superiorii, cu autoturismul de serviciu, pentru a merge la locuința unui bărbat cunoscut printr-o aplicație de întâlniri. A ajuns la spital în stare gravă, după ceea ce martorii au descris drept o supradoză. Agentul a declarat la audieri că ar fi fost drogat și violat, afirmații care trebuie investigate și nu pot fi înlocuite cu verdictul că ar fi consumat voluntar. IPJ Ilfov a declanșat verificări interne. Și aici se află scandalul instituțional: cum poate dispărea din tură un polițist cu mașina secției fără ca superiorii să știe, iar absența să fie observată abia ulterior? Orientarea sexuală nu este explicația și nici problema; folosirea mașinii de serviciu, lipsa supravegherii și acuzațiile grave privind ce s-a întâmplat la petrecere sunt problemele care cer răspuns.
Lista nu se termină la actori, cântăreți și copii de oameni bogați. În ultimii ani au existat și cazuri în care polițiști sau alți angajați ai instituțiilor statului au fost testați pozitiv, cercetați în dosare legate de droguri sau suspectați de relații cu persoane implicate în trafic. Nu toate testele preliminare au fost confirmate și nu toate anchetele s-au terminat prin condamnări; această diferență trebuie păstrată. Dar atunci când un polițist ajunge el însuși într-un caz de consum de droguri și conducere, problema nu mai este exclusiv viața sa privată. Vorbim despre omul care poartă uniforma statului, are acces la informații și resurse instituționale și aparține sistemului care îl oprește pe cetățean pe stradă și îi cere să respecte legea.
Legea nu poate funcționa într-un singur sens, de la uniformă către cetățean. Trebuie să funcționeze cel puțin la fel de sever și în interiorul uniformei. Cine verifică asemenea oameni? Cât de des sunt făcute controalele? Cum este protejată instituția de corupție, de relațiile cu traficanții și de propriile vulnerabilități? Dacă vrem să discutăm serios despre lupta împotriva drogurilor, trebuie să discutăm și despre asta.
La Spitalul Județean Brăila, o asistentă medicală a intrat în atenția anchetatorilor după constatarea unor lipsuri de medicamente, iar presa locală a relatat că la domiciliul acesteia au fost găsiți saci cu produse medicamentoase, inclusiv opioide. Au apărut informații despre medicamente asociate unor pacienți și suspiciuni privind modalitatea prin care produsele ar fi fost ridicate din farmacia spitalului. Nu voi scrie că asistenta vindea drogurile pe piața neagră atât timp cât anchetatorii nu au demonstrat asta. Dar tocmai necunoscuta aceasta este enormă: unde urmau să ajungă?
Cine le-a eliberat? Pe ce documente? Ce cantități lipsesc? Cine trebuia să verifice registrele? Ce pacienți figurau în acte? Au primit acei pacienți tratamentul înscris în evidențe? Câte persoane puteau interveni în circuit? Cum poți scoate asemenea medicamente dintr-un spital fără ca sistemul de control să urle? Dacă ancheta va demonstra comercializarea ilegală, atunci avem o rută de aprovizionare care nu mai începe la frontieră, ci în interiorul unei instituții medicale. Dacă nu au fost comercializate, autoritățile trebuie să spună ce destinație aveau. Dar nu-mi spune că statul luptă împotriva drogurilor până când statul nu poate explica unde dispar substanțele controlate din propriile instituții.
Fenomenul nu poate fi măsurat numai prin numărul vedetelor ajunse în presă. Studiul european ESPAD 2024, realizat în România pe 8.543 de elevi de 15–16 ani, a arătat că 6,2% dintre respondenții români declaraseră că încercaseră cel puțin o dată un drog ilicit, aproximativ unul din 16. În același studiu, 14% dintre elevii români apreciau canabisul drept ușor de procurat, iar 9,7% spuneau același lucru despre cocaină. Aceste cifre nu descriu întreaga populație a României și nu demonstrează că fiecare categorie de drog crește anual, dar sunt suficiente pentru a distruge imaginea comodă potrivit căreia discutăm despre câteva vedete excentrice și niște traficanți ascunși prin cluburi.
În timp ce România discută despre accesul la droguri, procurorii DIICOT au desfășurat în septembrie și octombrie 2026 o anchetă amplu mediatizată împotriva lui Călin Georgescu, într-un dosar de presupusă înșelăciune și grup infracțional organizat. La 21 septembrie au fost efectuate percheziții, iar în octombrie au continuat perchezițiile informatice, au fost audiate persoane apropiate și au fost puse sechestre pe bunuri și conturi. La 13 octombrie, Tribunalul București a decis înlocuirea arestului preventiv cu arestul la domiciliu, dar hotărârea nu este definitivă. Georgescu beneficiază de prezumția de nevinovăție.
Într-un alt dosar care îl vizează pe Georgescu, Parchetul General a instrumentat acuzații privind fapte contra ordinii constituționale, iar procurorul general Alex Florența a prezentat public gravitatea pe care instituția o atribuie cauzei. Nu este însă corect să afirmăm că DIICOT sau Parchetul General nu combat deloc drogurile ori evaziunea fiscală: raportul oficial DIICOT pe 2025 arată că peste 77% din cauzele de soluționat priveau drogurile. Tocmai de aceea întrebarea de interes public trebuie formulată mai precis și mai apăsat: câte ore de muncă, câți procurori, ce resurse și ce priorități au fost alocate dosarelor intens mediatizate, comparativ cu anchetele marilor rețele de trafic? Ce rezultate concrete au produs acestea din urmă? Instituțiile pot investiga legal mai multe tipuri de infracțiuni simultan, dar cetățeanul are dreptul să ceară un bilanț verificabil al utilizării banilor publici.
România trăiește de ani întregi cu aceeași placă pusă pe repeat: statul luptă împotriva drogurilor, poliția luptă, DIICOT luptă, vămile luptă, se fac strategii, conferințe și campanii, se mai pun pe o masă câteva pungi confiscate și ni se prezintă încă o victorie. Numai că, în timp ce statul luptă atât de eroic în comunicate, drogurile continuă să circule. Iar noi nu mai suntem în România anilor '90, cu un vameș într-o gheretă și un carnețel pe masă. Suntem în 2026, într-o Europă cu camere, scanere, baze de date, cooperare polițienească internațională, tranzacții care lasă urme, telefoane care lasă urme digitale, mașini urmărite după numărul de înmatriculare și inteligență artificială capabilă să găsească tipare în milioane de date.
Sigur că infractorul evoluează odată cu polițistul. Dar după atâția ani nu mai vreau numai explicația că traficanții sunt inventivi și oamenii legii sunt puțini. Vreau bilanțul: câte rețele au fost destructurate până la capăt, câți capi au ajuns definitiv după gratii, câte averi au fost confiscate, câți funcționari corupți au fost scoși din sistem, ce proporție din piață este realmente interceptată și ce rezultate măsurabile au produs programele de prevenție. Altfel, «luptăm» devine un verb fără rezultat.
Prin Europa se discută despre dezincriminare, legalizare, canabis recreațional, reducerea riscurilor și libertate individuală. Sunt politici diferite și trebuie analizate separat. Dar refuz discursul comod în care drogul este împachetat pur și simplu drept libertate. Ce libertate este aceea în care omul ajunge dependent de o substanță? Drogurile pot afecta atenția, memoria, judecata și controlul impulsurilor, iar cercetările au analizat inclusiv susceptibilitatea la amintiri false și informații eronate în anumite condiții de intoxicație. Asta nu înseamnă că orice consumator devine un robot căruia îi poți introduce orice idee în cap; înseamnă însă că discuția despre droguri ajunge și la discernământ.
Iar într-o societate bombardată zilnic de propagandă, publicitate, algoritmi, manipulare și dezinformare, discernământul este poate ultima formă reală de libertate pe care o mai are omul.
Aici se întâlnesc toate firele: vedeta care își transformă scandalul în audiență, influencerul care revine să ne vorbească despre succes, instituția care organizează încă o conferință despre combaterea drogurilor, traficantul care își mută marfa pe alt traseu, medicamentul care dispare dintr-un circuit controlat, dosarul vechi în care apar întrebări despre administrarea probelor și cetățeanul care privește toate acestea și este rugat, de fiecare dată, să creadă că sistemul funcționează.
Eu nu vreau o Românie amorțită, în care adolescentul învață că drogul este «cool» pentru că vedeta lui preferată a trecut și ea pe acolo, notorietatea ține loc de caracter, banii țin loc de autoritate morală și o emisiune lacrimogenă spală orice. Și nu vreau nici statul care îmi repetă că luptă fără să-mi arate rezultatul luptei. Vreau documentele, cifrele, traseul drogurilor și al banilor; vreau să știu cine a adus marfa, cine a distribuit-o, cine a consumat-o, cine a închis ochii, cine a protejat și cine a răspuns.
Pentru că aceasta este diferența dintre propagandă și jurnalism: propaganda îți spune să crezi; jurnalismul pune actele pe masă și îți spune să te uiți singur.